Copiilor nu le place în general şcoala. De parcă ar mai fi nevoie de confirmare, o cercetare realizată la scară mare în urmă cu câţiva ani a demonstrat că ei sunt mai puţin fericiţi la şcoală decât în alte locaţii în care petrec perioade semnificative de timp în fiecare săptămână. Când copiilor le place într-adevăr şcoala, nu le place pentru lecţii, ci, de obicei, le place că se întâlnesc cu prietenii.

Cât de mult le displace copiilor şcoala este un subiect de glume la nivel naţional, nu doar pe meleagurile noastre, ci pretutindeni unde copiii sunt obligaţi prin lege să meargă la şcoală. Este un subiect obişnuit al benzilor desenate, unde, în fiecare an, prima zi de şcoală este una de mare tristeţe pentru copii şi de bucurie pentru părinţi (care, după câte se pare, s-au săturat să îi aibă pe cei mici mereu prin preajmă), iar ultima zi de şcoală este exact reversul. Şi totuşi, dacă adulţii ar fi trataţi aşa cum sunt copiii în şcoli, nimeni nu ar găsi că este ceva amuzant.

În accepţiunea curentă a termenului, o închisoare este orice loc care limitează şi privează de libertate o persoană fără voia acesteia. În şcoală, la fel ca şi în închisorile pentru adulţi, celor întemniţaţi li se spune exact ce trebuie să facă şi sunt pedepsiţi dacă nu se conformează. De fapt, elevii din şcoli sunt obligaţi să petreacă mai mult timp făcând exact ceea ce li se spune să facă decât li se pretinde adulţilor din instituţiile penale. O altă diferenţă, desigur, este aceea că îi trimitem pe adulţi la închisoare deoarece au comis o infracţiune, în timp ce pe copii îi trimitem la şcoală din cauza vârstei lor.

Uneori, oamenii folosesc cuvântul închisoare într-un sens metaforic pentru a se referi la orice situaţie în care trebuie să se supună unor reguli sau să facă anumite lucruri pe care nu le fac cu plăcere. În acest sens, unii adulţi se referă la locul lor de muncă sau chiar la mariajul lor ca la o închisoare. Dar aceasta nu este o accepţiune ad litteram, deoarece aceste exemple implică o restricţionare voluntară, nu una involuntară. Este împotriva legii în această ţară şi în alte ţări democratice să forţezi pe cineva să lucreze într-un loc de muncă în care persoana nu vrea să lucreze sau să iei în căsătorie pe cineva când acea persoană nu vrea să se căsătorească. Dimpotrivă, este împotriva legii să nu obligi un copil să meargă la şcoală, dacă tu eşti părintele, iar copilul nu vrea să meargă la şcoală. Este adevărat că unii părinţi dispun de mijloacele necesare pentru a găsi alternative la modalitatea de şcolarizare sau să asigure şcolarizarea la domiciliu, lucru care este acceptabil atât pentru copil, cât şi pentru stat, dar nu aceasta este norma în societatea de astăzi. Aşadar, dacă serviciul şi căsătoria ar putea în unele cazuri triste să fie percepute ca nişte închisori, şcolile, aşa cum le ştim în general, sunt închisori.

O altă sintagmă despre care cred că merită să vorbim este aceea de educaţie impusă. Asemenea termenului închisoare, această sintagmă sună dur. Dar, din nou, dacă avem educaţie obligatorie, atunci avem educaţie impusă. Termenul obligatoriu, dacă are un sens propriu, înseamnă că persoana nu are dreptul la o alegere.

Întrebarea care merită să fie luată în considerare este aceasta: este educaţia impusă – şi întemniţarea copiilor ce rezultă de aici – un lucru bun sau rău? Se pare că cei mai mulţi oameni consideră că, una peste alta, este un lucru bun şi poate chiar necesar. Eu nu sunt de acord. În cele ce urmează, îmi propun să trec în revistă ceea ce consider că sunt cele şapte păcate ale sistemului nostru de educaţie impusă. 

Primul păcat: Încălcarea libertăţii fără o justă cauză şi fără un proces cuvenit. Acesta este cel mai flagrant dintre păcatele educaţiei impuse şi asigură baza de la care pornesc toate celelalte. În conformitate cu sistemul nostru democratic de valori, ar trebui să fie imoral să încarcerăm copiii din pricina vârstei lor, exceptând cazul că putem dovedi că aceştia – toţi copiii dintr-o anumită grupă de vârstă – reprezintă un pericol pentru ei înşişi sau pentru ceilalţi în lipsa acestei măsuri de încarcerare.

Al 2-lea păcat: Ingerinţa în dezvoltarea responsabilităţii personale şi a autodeterminării. Credinţa că, de fapt, copiii şi chiar adolescenţii sunt incapabili să ia decizii raţionale şi să se ghideze singuri în viață este o profeţie care se autoîmplineşte. Obligându-i pe copii să stea închişi în şcoală şi în alte locuri similare şcolii supravegheate de adulţi şi ocupându-le timpul cu tot felul de activităţi impuse, care nu servesc niciunui scop productiv, noi îi lipsim de timpul şi de oportunităţile de care au nevoie pentru a exersa autonomia şi responsabilizarea. Un mesaj implicit şi uneori explicit al sistemului nostru de învăţământ impus este acesta: „Dacă faci ceea ce ţi se spune să faci la şcoală, totul va decurge bine şi în favoarea ta”. Copiii care muşcă din momeala acestui mesaj încetează să îşi mai asume responsabilitatea pentru propria lor educaţie. Ei presupun, în mod eronat, că altcineva s-a gândit la ceea ce trebuie ei să facă şi să ştie pentru a deveni adulţi de succes.

Al 3-lea păcat: Subminarea motivaţiei înnăscute de a învăţa (transformând învăţarea în efort). Copiii vin pe lume cu dorinţa arzătoare de a învăţa. Ei sunt prin natura lor curioşi, jucăuşi şi explorează şi se joacă în moduri din care învaţă despre lumea socială şi cea fizică la care trebuie să se adapteze. Ei sunt maşini de învăţat în miniatură. În primii patru ani de viaţă, ei învaţă fără nicio instrucţiune din afară un număr inimaginabil de mare de aptitudini şi informaţii. Învaţă să meargă, să alerge, să sară şi să escaladeze. Învaţă să înţeleagă şi să vorbească limba culturii în care s-au născut şi, odată cu aceasta, ei învaţă să îşi afirme într-un mod convingător dorinţele, să se certe, să se amuze, să necăjească, să fie prietenoşi şi să pună întrebări. Dobândesc un volum incredibil de cunoştinţe despre lumea din jurul lor. Toate acestea sunt determinate de instincte şi motivaţii înnăscute. Natura nu reprimă această dorinţă uriaşă şi capacitate de a învăţa când copiii ajung la vârsta de cinci sau şase ani. Noi însă o reprimăm prin sistemul nostru de învăţământ. Cea mai mare lecţie, cu urmări pentru mult timp, pe care o aplică şcoala este aceea că învăţarea înseamnă muncă, ce trebuie evitată atunci când este posibil, şi nu un joc plăcut, aşa cum ar putea copiii să creadă.

Al 4-lea păcat: Evaluarea elevilor într-un mod care duce la ruşine, orgoliu, cinism şi impulsul de a păcăli. Nu este uşor să le impui oamenilor să facă exact ceea ce ei nu vor să facă. La început, băţul era instrumentul comun de coerciţie cel mai des folosit în şcoli. O altă metodă folosită încă de timpuriu era să faci de ruşine un copil în public. Una dintre tragediile sistemului nostru de învăţământ este aceea că îi învaţă pe elevi că viaţa este alcătuită dintr-o serie de încercări pe care trebuie să le depăşească printr-un mijloc sau altul şi că succesul constă în felul în care te apreciază ceilalţi, şi nu în împlinirile adevărate, care îţi aduc satisfacţie. Mulţi reuşesc să abandoneze complet acest drum greşit, sau doar parţial, odată ce au terminat şcoala şi încep să experimenteze mai multă libertate. Dar sunt mult prea mulţi cei care nu renunţă la acest drum; ei sunt în permanenţă asemenea elevilor, mai interesaţi să îi impresioneze mereu pe ceilalţi decât să realizeze cu adevărat ceva.

Al 5-lea păcat: Ingerinţa în dezvoltarea abilităţii de cooperare şi promovarea agresiunii. Noi suntem prin însăşi natura noastră o specie în mod intens socială, înclinată spre cooperare. Începând din mediul şcolar, copiii descoperă modalităţi să se ajute unul pe celălalt. Dar indiferent de prelegerile pe care elevii le aud la şcoală cu privire la importanţa gestului de a-ţi ajuta aproapele, şcoala funcţionează împotriva unui asemenea comportament. Chiar prin modul în care este concepută, ea promovează egoismul. Competitivitatea impusă, permanenta verificare şi clasificare a elevilor cuprind în ele lecţia implicită că sarcina fiecărui elev este să aibă grijă de propria piele şi să fie mai grozav decât ceilalţi. Prin segregarea copiilor după criteriul vârstei, prin închiderea lor în colivii în care nu au nicio şansă să îi evite pe aceia care îi hărţuiesc, prin îndoctrinarea lor într-un spaţiu în care competiţia şi victoria – să fii mai bun decât ceilalţi – sunt valorile supreme şi prin refuzul de a le da dreptul la cuvânt în privinţa modului în care este condusă şcoala, noi pregătim terenul pentru agresivitate.

Al 6-lea păcat: Inhibarea gândirii critice. După cum se poate presupune, unul din marile scopuri ale educaţiei este cultivarea gândirii critice. Dar, în ciuda pretenţiei ipocrite că educatorii urmăresc acest scop, cei mai mulţi elevi învaţă cum să evite să gândească în mod critic despre activitatea lor şcolară. Ei învaţă că datoria lor la şcoală este să obţină note mari la teste şi că gândirea critică îi obstrucţionează. Pentru a obţine un calificativ bun, trebuie să anticipezi ce vrea să audă profesorul de la tine şi să îi spui exact acel lucru. Pentru a gândi în mod critic, oamenii trebuie să se simtă motivaţi şi liberi să îşi expună opiniile şi să ridice propriile lor întrebări. Dar, în şcoală, elevii învaţă că propriile lor opinii şi întrebări nu contează. Ceea ce contează este abilitatea lor de a da răspunsurile „corecte” la întrebări pe care nu le-au pus ei şi care nu îi interesează. Iar răspunsurile „corecte” sunt cele pe care profesorii sau cei care au gândit testul se aşteaptă să le primească, nu neapărat răspunsurile pe care elevul într-adevăr le înţelege, sau care îl preocupă, sau care crede cu adevărat că sunt corecte, sau consideră că îi sunt folositoare în viaţa de zi cu zi.

Al 7-lea păcat: Reducerea diversităţii de aptitudini şi cunoştinţe. Prin faptul că îi obligăm pe toţi copiii şcolari să urmeze aceeaşi programă standard, noi le reducem din oportunităţile de a explora căi alternative de dezvoltare. Programa şcolară reprezintă o firavă submulţime de aptitudini şi cunoştinţe care sunt importante pentru societatea noastră. În aceste vremuri moderne, nimeni nu poate învăţa mai mult decât un calup din toate câte ar fi esenţial de ştiut. Elevii şi studenţii obligaţi să respecte programa standard au mult mai puţin timp disponibil pentru a-şi urma propriile lor interese şi mulţi învaţă deja mult prea bine lecţia că propriile lor interese nu contează. Unii trec peste acest prag şi explorează alte căi din afara programei şcolare, dar cei mai mulţi nu fac acest lucru.