Omul modern sufera de o lipsa de calm – de calm exterior si, mai mult inca, de calm interior. Omului modern ii lipseste seninatatea. Din lumea exterioara ne parvin nenumarate zgomote care, consecinta a tehnicii, tulbura ritmul natural; zgomote ale lumii „stramte” de astazi in care trebuie sa traim.

Putine sunt spatiile, de locuit sau de munca, inca prezervate de zgomot. Trebuie sa fugim din cand in cand acolo pentru a gasi linistea si spatiile libere. Calmul exterior este legat de vastele orizonturi si de atmosfera lor pe care nimic nu trebuie sa o tulbure, sufletul si spiritul trebuie sa poata sa se avante acolo in mod liber.

Dar si mai periculoase decat zgomotele lumii sunt dispozitiile interioare care ii interzic omului sa acceada la calm, sa-l cultive, sa-l mentina si sa-l raspandeasca. Este din ce in ce mai rar sa intalnesti fiinte care radiaza seninatate, din care emana calmul interior. Seninatatea care isi are sursa organica in fiinta noastra profunda este in general inlocuita de produsul unui „exercitiu” sau al unei discipline de odihna si de destindere. Diferenta dintre cele doua feluri de calm – unul organic, celalalt voluntar – este considerabila. Seninatatea care traduce ordinea interioara a fiintei nu se compara nici cu calmul flegmatic in spatele caruia nu se afla decat apatie.

Exista oameni „cu pielea groasa” si altii in armonie cu anturajul lor. La primii, lipsa lor de sensibilitate si de deschidere ii pune la adapost de orice senzatie; in ce priveste a doua categorie, nicio tulburare, niciun impuls, fie ca vine din interior sau din exterior, nu poate sa-i atinga in profunzime, caci inainte de a fi atinsi de acesta „in fond”, ei il transforma, dizolvandu-l intr-o complezenta agreabila. Calmul acestora din urma este superficial, fara forta interioara si fara iradiere.

Ma gandesc, aici, la naturile sensibile si impulsive, la oamenii care au o viata interioara, dotati cu fantezie creatoare, la cei care, prin bogatia lor spirituala, darurile lor, deschiderea lor fata de ideile noi, sunt destinati unei activitati umane superioare. Ma gandesc la cei care tin parghiile de comanda. Or, tocmai ei sunt cei care, astazi, sufera in mod special de o hipertensionare exact la polul opus acestui calm interior despre care este vorba. Cauza nu rezida doar intr-o munca excesiva. Acesti oameni nu vad alt mijloc de a-si gasi calmul decat impunandu-si o disciplina de fier menita sa aboleasca tensiunile. Aceasta stapanire de sine insa nu duce prea departe; ceea ce pare sa fie ordine nu face decat sa mascheze o dezordine crescanda de forte refulate. Ea incepe printr-o banala nervozitate, in curand urmata de schimbari bruste de dispozitie care, de regula, nu trebuie sa apara pe durata consacrata muncii si, in consecinta, otravesc atmosfera familiala. Apoi, daca supapa nu rezista, explozii ocazionale, diverse semnale vor indica in curand ca individul nu este stapan pe sine; practic, numai cativa mari „sefi” pot sa-si permita asemenea abateri. Ei ajung totusi in cele din urma la crize de nervi, la depresie.

Neajutorarea in fata acestei evolutii este generala si ea indica o lacuna congenitala a educatiei ce nu are in vedere decat rezultate materiale cantitative. Inca de tanar, omul se angajeaza in aceasta directie unilaterala care sacrifica sufletul in favoarea randamentului. Rezultatul este ca de multe ori cei care esueaza, uman si obiectiv, sunt tocmai cei mai dotati. Ne dam seama brusc intr-o buna zi ca ei au ramas „mici” pe dinauntru! Ei nu raspund la ceea ce se astepta de la ei, la ceea ce promiteau, si esecul lor serepercuteaza pana la nivelul activitatilor lor.

Exista oare un mijloc de a iesi din impas? Altfel spus, cum sa ajungem la calmul autentic, expresie a unei ordini interioare, pe de o parte, si conditie a unei marturii eficace pe planul exterior, pe de alta parte? Sa cautam asadar conditiile de baza ale seninatatii, sa invatam sa distingem calmul autentic de calmul aparent.

Intalnim adesea la unii sefi de intreprinderi un anume calm ce nu are nimic real, caci este fondat numai pe baza unei pozitii de putere sau a unei superioritati obiective limitate a lor. Calm valabil in sanul cadrului restrans al ordinii rutiniere, al dispozitiilor indiscutabile, al bunei organizari; cu toate acestea, acest calm aparent se clatina odata cu aparitia unui concurent fie mai abil, fie mai puternic, sau de indata ce respectivul este ofensat personal. Cand isi simte amenintata „pozitia” dobandita in lumea exterioara, rezistenta lui se evapora. Este suficienta doar interventia unui subaltern vizavi de o masura injusta, sau ca acesta sa se arate mai capabil decat seful sau. Pe scurt, acest calm dispare atunci cand raportul de incredere, care parea sa fie fiabil la orice incercare, este pus in discutie, contestat. Frumosul edificiu al personalitatii se dezvaluie atunci fara intarziere in toata fragilitatea lui. Insomnie, iritabilitate, epuizare, agitatie necontrolata, toate acestea compun cortegiul care o insoteste. A cui este vina? Bineinteles, este cautata in afara, la ceilalti. Mecanismul autojustificarii intervine de indata, rationalizand propriul esec, voaland ratiunile intime. Totusi, timid, o voce interioara, foarte adanc ingropata, ne murmura ca nu numai grijile profesionale si datoria obiectiva ne fac sa ne pierdem calmul interior. Cu toate acestea, nu indraznim inca sa privim lucrurile in fata si sa le recunoastem deschis! A nu ne recunoaste greselile, a nu voi sa ne pierdem prestigiul in fata ochilor nostri si ai altora, iata aici tocmai rezistentele ultime care epuizeaza ultimele noastre rezerve de energie, pentru ca noi le opunem adevarului interior care voia sa inceapa sa se impuna.

In astfel de momente poate iesi la iveala imaginea de oameni pe care infrangerile suferite nu i-au facut sa devina „mici”; atacati personal fiind, ei si-au pastrat intact cumpatul adevarat; victime ale unor cabale fiind si pierzand tot ceea ce le dadea rang si aparenta, ei au ramas senini; ne dam seama atunci ca seninatatea care iradia din ei era de o natura mult diferita de calmul aparent avand drept baza o situatie sociala, putand, in functie de circumstante, sa insele si pe sine si pe celalalt, o viata intreaga. Care este factorul decisiv in cazul acestor oameni care, in orice situatie, procura calmul interior durabil, acea sursa de pace binefacatoare pentru ceilalti? Este o putere superioara? Niciodata singura. Nervi deosebit de solizi? Ei vor putea sa cedeze intr-o zi. Ce este atunci? Iata raspunsul: A putea abandona acea rezistenta de a nu putea admite, nici macar vizavi de noi insine, propriile greseli si slabiciuni; a nu fi capabili sa coboram de pe piedestalul pe care ne-am instalat; nu numai fata de ceilalti, ci fata de noi insine. Este aici un vechi adevar. Dar oricat de vechi si de repetat ar fi, aceasta nu vrea sa spuna ca l-am si asimilat, si ca il traim. Fiecare trebuie neincetat sa-l gaseasca din nou, de fiecare data cand se simte amenintat sa-l piarda. Toata lumea cunoaste maxima „sa nu vrei sa pari mai mult decat esti”. Dar putini o iau in serios, cu atat mai putini cu cat viata ne tine mult timp la adapost de crizele care, de indata ce isi fac aparitia, arata ca atitudinea noastra obiectiva era, de dragul agreabilului, limitata si ca omul, cel putin fata de sine insusi, nu este deloc eliberat de o politica de prestigiu personal. Cel mai mic rest al acestui prestigiu este suficient pentru a pune in pericol edificiul intreg al vietii. Una din sarcinile cele mai dificile date omului este aceea de a renunta la el insusi, la dorinta de a se pune in fata, la a voi ca lumea sa corespunda ideii pe care el si-o face despre ea.

Cat de tenace este vointa sa de a se retrage in sanul situatiei pe care a reusit sa o ocupe, cat si in imaginea pe care si-a facut-o despre sine. Predominanta eului este la radacina puterilor demoniace care il priveaza pe om de seninatate. Totul este tulburat de preponderenta neclintita a eului: munca, activitatea careia i se dedica omul, si chiar puritatea ideii pentru care se angajeaza cu toata onestitatea: adevarul vietii sale. Fiinta noastra personala, datorita careia omul poseda „rangul” sau individual, nu va avea posibilitatea sa se dezvolte infloritor. Cu toate acestea, numai daca „rangul” nostru interior dobandeste aceasta posibilitate de a se realiza, putem noi castiga o forta veritabila, facandu-ne, in acelasi timp, independenti de influentele exterioare si de neclatinat in fata atacurilor existentei.

Singura suveranitatea care tasneste din strafundul fiintei noastre, si a carei crestere depinde nu numai de recunoasterea darurilor noastre, ci si de cea a limitelor noastre, este la radacina acelei veritabile constiinte de sine si mandrii, mult diferita de vanitate (rezultat al unei comparatii cantitative), caci ea este temeinic fondata in realitate pe fiinta noastra. Imperturbabilitatea ei este independenta de o putere exterioara sau de aprobarea altuia; ea este construita in functie de adevarul omului vizavi de el insusi. Aceasta seninatate este o binecuvantare, nu numai pentru cel la care se manifesta, ci si pentru cei care vin in contact cu ea, prin forta creatoare si eliberatoare a calmului. Binefacatoare este seninatatea care se degaja dintr-un om pur si simplu uman, care si-a dominat destinul acceptandu-l.

Cum binefacatoare este seninatatea celui care nu e tentat sa-si „raneasca” masura sa interioara, care nu e tentat sa actioneze sau sa treaca drept altul decat cel care este. Binefacatoare, aceasta seninatate, pentru ca este, in acelasi timp, eliberatoare, permitandu-le altora sa fie ei insisi si sa-si dezvolte facultatile lor creatoare. Ea este fructul cresterii in adevar a fiintei noastre proprii, care nu numai ca face pace cu ea insasi si cu Dumnezeu, ci permite, in plus, deplina dezvoltare infloritoare a darurilor sale pe planul performantelor existentei. Risipirea fortelor, datorata minciunii falselor pretentii, este evitata. Singura, dezvoltarea unei vieti active, care nu mai este doar rezultatul unei vointe planificatoare, si care nu isi mai trage radacinile din exigentele eului, ci, mai degraba, din profunzimea misterioasa a Fiintei, va produce acea durata a unei opere care nu apartine niciodata unei „forme definite”, ci este o forma rodnica si generatoare, corespunzatoare principiului suflului vesnic al Vietii.

Un fragment de Karlfried Graf Durckheim, extras din volumul Strapungerea spre fiinta. Etapele maturitatii umane.