In cultura romana elocinta era considerata idealul catre care tindea omul cultivat. Unul dintre stralucitii oratori din secolul al II-lea d.Hr. a fost Lucius Apuleius, care a transpus elocinta baroului in proza artistica expresiva, el fiind cunoscut indeobste pentru romanul Magarul de aur/Metamorfozele. Nascut in jurul anului 125, intr-o familie bogata din Madaura, nordul Africii, Apuleius din tinerete era preocupat de filosofie, iar locul cel mai potrivit implinirii aspiratiilor sale nu putea fi decit Atena, acolo unde i-a studiat pe Platon si Aristotel, declarindu-se totdeauna platonician, preocuparile sale anuntind stralucitoarea scoala neoplatonica din veacul urmator.

Era preocupat de misticism, se initiase in toate misterele religioase, un ecou va fi si scrierea amintita, cautind linistea fizica si morala, in ciuda faptului ca era mare amator de calatorii intreprinse pentru a cunoaste cele ale naturii, ca si pe cele ale spiritului. Pentru contemporani Apuleius era un neintrecut orator, vestit pentru eleganta si armonia vorbelor sale, pentru varietatea talentelor, pentru preocuparile de magie, dar si pentru frumusetea sa, acestea doua din urma putindu-i fi fatale. A scris mult, si nu doar literatura, ci si lucrari de filosofie si oratorie. Una dintre celebrele carti de oratorie prin care incerca sa-si dovedeasca nevinovatia intr-un proces era o convingatoare pledoarie, recent aparuta si in limba romana: Apologia (Despre magie); Despre doctrina lui Platon (cartea a III-a); traducere, note, comentarii si ingrijire editie: Maria Genescu, Bucuresti, Editura Herald, 2016. Apuleius compare in fata tribunalului condus de Maximus Claudius, proconsul al Africii, pentru a se apara in fata acuzatiilor de magie aduse de Sicinius Emilianus, fostul cumnat al sotiei sale, or Legea celor XII table condamna vrajitoria cu pedeapsa capitala...

Intr-una din calatoriile sale in nordul Africii, Apuleius se imbolnaveste, ramine un timp in casa unor cunoscuti unde il viziteaza Pontianus, care il invita sa astepte sa-si revina in casa mamei sale, Emilia Prudentilla, o vaduva foarte bogata, mai in virsta, cu care Apuleius se va casatori, stirnind furia rudelor fostului sot, care l-au acuzat pe Lucius Apuleius de magie, cu ajutorul careia si-a fermecat binevoitoarea gazda. Calomniile rostite de Sicinius Emilianus, „un batrin aiurit, de o obraznicie iesita din comun”, puteau sa-i aduca o grava condamnare, asa incit Apuleius, considerindu-se nevinovat isi construieste o convingatoare aparare intemeiata pe adevarul faptelor, pe valorile filosofiei si pe o incintatoare elocinta, despre care avea sa scrie si Augustin in Despre Cetatea lui Dumnezeu: „Exista insa o cuvintare deosebit de ampla si foarte judicios argumentata a acestui filosof platonician prin care el se apara, respingind acuzatia practicarii magiei, ca straina de conceptiile sale”. Pledoaria lui Apuleius va fi mai bine inteleasa daca va fi privita in mai amplul context a ceea ce s-a numit A Doua Sofistica; daca prima sofistica a fost a celor din Grecia presocratica (Protagoras, Prodicos, Critias, Antiphon Sofistul, Hippias din Elis, Callikles), A Doua Sofistica apare in Imperiul roman, in secolul al II-lea d.Hr., in timpul imparatilor Hadrian, Antonin Piosul si Marcus Aurelius. De multe ori forma lua locul fondului, prima spectacolul, dar pentru retorii profesionisti discursul era un bun prilej de a dovedi eruditie, usurinta de a trece de la un domeniu la altul, dar nu mai putin arta de a stapini discursul, nelipsit de forta persuasiva. Apuleius aprecia mult scoala sofista greaca, ii aminteste deseori, in Florida, pe Protagoras sau pe Hippias, alteori se compara cu ilustri inaintasi, amintindu-le concetatenilor cum „s-a exersat” in varii domenii, ilustrate de Empedocle, Platon, Socrate, Xenocrate, Xenofon sau Epicharmos.

Discursul de aparare al lui Apuleius este orinduit in jurul celor opt capete de acuzare, fiecare cap de acuzare fiind ca un proces in sine, ceea ce ingaduie si lectura fragmentata. Pledoaria incepe cu captatio benevolentiae, bine-cunoscutul mic excurs menit sa cistige bunavointa completului:

„Asadar, eu cred de cuviinta, ca om a carui onoare este neatinsa, sa nu atac fondul cauzei mele decit dupa ce voi respinge toate calomniile. Caci, nu sunt eu singurul ce trebuie aparat aici. Mai intai, eu trebuie sa apar filosofia si demnitatea acesteia, respingind cea mai marunta admonestare la adresa ei si, in egala masura, orice acuzatie criminala i s-ar aduce.”

Apararea filosofiei nu era un artificiu oratoric, abil minuit de un cunoscator si practicant al filosofiei; aparind filosofia, Apuleius isi apara propria reputatie; la acea vreme multi „propovaduitori” se prezentau prin tirguri si orase ca fiind filosofi, asa-numitii „filosofi-cersetori” al caror avut se limita la o straita si un toiag. E drept ca si Apuleius a calatorit mult, dar a facut-o pentru a cunoaste cultele de misterii, nicidecum pentru a se imbogati, beneficiind de o frumoasa mostenire parinteasca. Dar nu era singura acuzatie grava; o alta privea frumusetea sa si faptul ca vorbea cu egala eleganta greaca si latina, el aparindu-se prin punerea in acord a „infatisarii exterioare fermecatoare” cu corectitudinea comportamentului, iar in privinta elocintei aminteste anii consacrati exclusiv „studiului literaturii, dispretuind orice alte placeri si distractii, pana la varsta barbatiei din prezent.” „Da, sunt un foarte bun vorbitor, continua Apuleius, pentru ca nu am faptuit nimic rau si pentru ca nu rostesc niciun cuvant de care sa nu pot da socoteala, in mod deschis, in fata tuturor!” In pledoaria sa el elogiaza virtutea, cumpatarea, saracia, echilibrul perfect intre ceea ce iti doresti si ceea ce poti avea, dorinta de a dobindi un bun renume, modestia: „Asadar, ganditi-va cat m-am simtit de magulit cand mi-ati spus, voi crezand ca ma insultati, ca singura mea avere este o straita pusa intr-un toiag.”

Apuleius se apara si de acuzatia, am amintit deja, extrem de grava in epoca, anume ca ar practica magia, acuzatie pe care o aseamana unui foc de paie care pe cit de repede se stirneste pe atit de grabnic se stinge; daca mag inseamna sacerdot, „ce crima reprezinta faptul de a fi preot, adica ce e rau in a cerceta, a cunoaste, a intelege randuiala ceremonialelor si de aducere a sacrificiilor ce se bazeaza pe dreptul religiei?” Credinta in divinitate, cultul zeilor, stiinta evlaviei cinstita in vechime de Zoroastru si Oromaz erau tamaduitorii sufletului. Sigur, Apuleius nu omite sa aminteasca voita confuzie asupra cuvintului magician, de multe ori vazut ca persoana care obtine orice prin descintec si vraja. Doar asa isi explicau acuzatorii lui Apuleius faptul ca Emilia Pudentilla, vaduva extrem de bogata, a pus capat vaduviei pentru a se casatori cu un barbat mai tinar. Cum se putea petrece asa ceva decit prin... magie?! „L-ati auzit toti cand spunea, (Emilianus - n.n.) mintind cu nerusinare fara egal, ca Pudentilla n-a avut niciodata ganduri de maritis, ca singur eu am cutezat ca prin boscoane si prin licori veninoase, sa pangaresc acest soi de virginitate a vaduviei ei.” Exista si o scrisoare in care vaduva isi chema fiul acasa: „Apuleius este un adevarat vrajitor, am fost fermecata de el. Ei bine, da, il iubesc; vino acasa repede, cat mai sunt inca in toate mintile.” Reasezata in context, afirmatia Emiliei Pudentilla este recunoasterea farmecului lui Apuleius si o dovada ca, dupa trista singuratate de 14 ani, era indragostita. Demonstrind ca toate acuzele sint calomnii inventate de Emilianus, Apuleius enumera calitatile artei oratorice, asa cum o practica Avitus, cu sobrietate, patos, impetuozitate, dialectica, concizie si bogatie de idei. Asa si-a aparat si el cauza, ba mai mult a aparat onoarea filosofiei „care mi-e mai scumpa decat insasi viata, nu i-am adus nicio atingere prin faptele mele ci, dimpotriva, i-am aratat un respect mai presus de orice”.

Volumul recent aparut se incheie cu cartea a III-a din Despre doctrina lui Platon, o lucrare cu caracter didactic, dar nu aleasa aici intimplator; filosofia se ocupa de natura, de morala si de arta oratoriei; sint consemnate trasaturile artei oratoriei, principii ale argumentatiei si persuadarii, contraindicatii, totul sub semnul invataturii lui Cicero: forma sa nu preceada fondul. Pierderea dreptei masuri va duce la declinul si apoi la lunga perioada de uitare, pe parcursul intregului Ev Mediu, a artei oratoriei, a retoricii. Apologia lui Lucius Apuleius este nu doar o convingatoare pledoarie, ci si o incintatoare dovada a artei oratorice, un exemplu al discursului bine articulat, al armonioasei imbinari intre comentarii la Platon si versuri din Homer, Vergiliu sau Q. Ennius. La confluenta gindirii si actiunii, arta oratorica, admirabil ilustrata de Lucius Apuleius, este expresia artei de a trai. Placerea lecturii volumului aparut recent la Editura Herald este sporita de frumusetea traducerii, cit si de amplul cuvint inainte, de bogatele note si comentarii, toate datorate doamnei Maria Genescu. Reamintesc aici doar citeva dintre titlurile asupra carora a vegheat cu aceeasi acribie si daruire intelectuala: Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos, Cartea egipteana a mortii, Despre Isis si Osiris, Magia spirituala si angelica.