Fiecare generaţie este influenţată de generaţiile precedente și influenţează generaţiile următoare. Chiar dacă părinţii noștri au făcut tot ce le-a stat în puteri, datorită concursului de împrejurări al vieţilor lor, este posibil să nu fi avut parte de experienţele iniţiale pe care am vrea să le transmitem propriilor noștri copii. Legăturile pozitive pe care le-am avut cu ceilalţi din interiorul sau din afara familiilor noastre servesc ca nucleu al rezilienţei ce este posibil să ne fi ajutat să înfruntăm dificultăţile din trecut. Din fericire, chiar și aceia dintre noi care am avut copilării dificile am avut, adesea, și relaţii pozitive în acei ani, iar acestea pot constitui un germene al forţei ce ne ajută să depășim greutăţile iniţiale. Nu suntem predestinaţi să repetăm tiparele comportamentale ale părinţilor noștri sau ale trecutului nostru. Înţelegându-ne vieţile putem să construim pe baza experienţelor pozitive, pe măsură ce depășim limitările trecutului nostru și creăm un nou mod de viaţă pentru noi și pentru copiii noștri. Când dăm coerenţă vieţii noastre, îi putem ajuta pe copiii noștri, oferindu-le relaţii care le facilitează bunăstarea, le dăm uneltele pentru construirea unui sentiment interior de securitate și rezilienţă, le dăruim abilităţi de relaţionare care, în viitor, le vor permite să se conecteze în mod semnificativ și plin de compasiune.

Modul în care am ajuns să ne înţelegem vieţile, în care spunem o poveste coerentă despre experienţele din primii ani de viaţă este cel mai bun factor de predicţie a modului în care copiii noștri îşi vor construi ataşamentul faţă de noi. Adulţii care și-au înţeles viaţa dovedesc o siguranţă matură în atașamentul lor și este foarte probabil să aibă copii cu un atașament sigur faţă de ei. Permiţându-le copiilor noștri să-și alcătuiască un atașament sigur, punem bazele dezvoltării lor sănătoase în viitor.

Cum își înţeleg părinţii viaţa

Reflecţia asupra experienţelor dvs. din copilărie vă poate ajuta să vă înţelegeţi viaţa. De ce este utilă o asemenea reflecţie, din moment ce evenimentele copilăriei dvs. nu pot fi modificate? O înţelegere de sine aprofundată vă schimbă, făcându-vă capabil să-i înţelegi total pe ceilalţi, dându-vă posibilitatea să vă alegeţi modul de comportare și deschizându-vă mintea spre o gamă mai largă de experienţe. Schimbările pe care le aduce înţelegerea de sine vă permit să fiţi și să comunicaţi cu propriii copii într-un mod care să le cultive siguranţa atașamentului.

Poveștile noastre de viaţă pot evolua pe parcursul întregii vieţi. Capacitatea de a integra trecutul, prezentul și viitorul ne permite accesul la niveluri mai coerente ale înţelegerii de sine. Dobândind mai multă coerenţă, povestea vieţii noastre este asociată cu trecerea către o siguranţă matură a atașamentului. Schimbarea de statut în atașament este complet posibilă. Studiile au arătat că indivizii pot trece de la ceea ce a fost atașamentul nesigur din copilărie, la statutul de atașament adult sigur. Aceste studii analizează statutul de „siguranţă-dobândită”, o descoperire importantă pentru modul cum înţelegem funcţionarea coerentă și posibilităţile de schimbare. Este posibil ca indivizii cu siguranţă dobândită să fi avut relaţii dificile cu proprii părinţi în copilărie, dar au ajuns să își înţeleagă experienţele copilăriei și impactul pe care acestea l-au avut asupra dezvoltării lor ca adulţi. Se pare că relaţiile, atât cele personale, cât și cele terapeutice, pot ajuta individul să progreseze de la o minte incoerentă (nesigură) către una mai coerentă (sigură). Un asemenea progres se efectuează prin intermediul relaţiilor care ajută individul să-și vindece vechile răni și să transforme defensiva în intimitate.

Cultivarea relaţiilor ne susţine în procesul maturizării noastre, ajutându-ne să dăm coerenţă vieţilor noastre și să dezvoltăm o funcţionare mai reflexivă și mai integrată, ce apare ca urmare a atașamentelor sigure. Întotdeauna există speranţă şi posibilitate de schimbare.

Atașamentul adult

Fiecare dintre noi are o dispoziţie interioară sau o atitudine faţă de atașament, care ne influenţează relaţiile și care se exprimă adesea în modul în care ne spunem poveștile de viaţă. Aceste atitudini au fost studiate, descoperindu-se că sunt legate de anumite tipare specifice de comunicare și
interacţiune între părinte și copil, care determină modul în care copilul dezvoltă un atașament sigur sau nesigur.

Cercetătoarea în domeniul atașamentului Mary Main și colegii ei credeau că este posibil ca unele elemente din experienţele din copilărie ale părinţilor să aibă relevanţă în determinarea comportamentului lor faţă de propriii copii. Ei au conceput un instrument de cercetare, numit Interviul pentru evaluarea ataşamentului adult (Adult Attachement Interview – AAI), în cadrul căruia părinţii erau întrebaţi despre amintirile lor din copilărie. După cum s-a dovedit, modul în care părinţii își înţelegeau experienţele din prima parte a vieţii, exprimat în coerenţa poveștilor pe care le spuneau la interviu, este cel mai puternic factor de predicţie a gradului de siguranţă a relaţiei de atașament a copilului. Următorul tabel arată corelaţia între atașamentul copilului și cel al adultului.

Categoriile de atașament ale copilului și ale adultului

Copil                                         Adult

Atașat sigur                            Sigur (liber sau autonom)
Atașat evitant                         Dezangajant
Atașat ambivalent                 Angoasat
Atașat dezorganizat              Traume sau pierderi nerezolvate/dezorganizat

Atașamentul adulţilor poate fi determinat prin modul în care părinţii spun povestea copilăriei lor unui alt adult. Înţelegerea de sine a părinţilor se revelează prin această comunicare de la adult la adult, nu prin modul în care părinţii își povestesc copilăria propriilor copii. Felul în care este spusă povestea, nu doar conţinutul, revelează caracteristicile atitudinii părintelui faţă de atașament. Aceste tipare narative se asociază cu tipul de atașament al copilului faţă de acel părinte, după cum am arătat în tabelul de mai sus. Studii de lungă durată au confirmat că, în general, tiparele narative ale adulţilor corespund cu categoriile de atașament din propria lor copilărie, categorii stabilite cu decenii în urmă.