De mii de ani, oamenii au incercat sa inteleaga esenta umanitatii. Psihicul omenesc, definit ca suflet, intelect si minte, este o unitate functionala despre care se crede ca este un proces ce apare in parte ca o consecinta a activitatii creierului. Noile descoperiri explozive ale neurobiologiei sunt rodul cercetarii creierului, ca sistem ce face parte integranta din corp. Neurobiologia exploreaza modul in care sunt create procesele mentale prin descarcarile neuronale ce au loc in creier.

In acelasi timp, domeniul separat al psihologiei a explorat diverse dimensiuni ale umanitatii omului: memoria, gandirea, emotiile si dezvoltarea, pentru a numi doar cateva. Modul in care intelegem dezvoltarea unui copil a fost mult aprofundat gratie teoriei atasamentului, o ramura a stiintei referitoare la dezvoltarea copilului. Cercetarile avand ca obiect atasamentul ne-au permis sa intelegem intr-o noua lumina influenta pe care, prin modul lor de a interactiona cu propriii copii, parintii o au asupra parcursului ulterior al copiilor. S-a demonstrat ca relatiile interpersonale si modelele de comunicare care functioneaza intre copii si cei care ii au in grija influenteaza direct dezvoltarea proceselor mentale.

Astfel, putem corobora cunostintele despre modalitatea in care creierul da nastere proceselor mentale (neurobiologia) cu cele despre modul in care relatiile dau forma proceselor mentale (cercetarile privitoare la atasament). Aceasta convergenta reprezinta esenta abordarii noastre stiintifice, numita „neurobiologie interpersonala”, dovedindu-se a fi un cadru de referinta pentru intelegerea experientelor cotidiene in relatia dintre copii si parinti.

In neurobiologie, abordarea interpersonala asupra dezvoltarii se bazeaza pe urmatoarele principii:

• Mintea este un proces care presupune ajustarea fluxului de energie si informatii.

• Fluxul mintii apare atat in sistemului nostru nervos, cat si in comunicarea noastra relationala – mintea este atat incorporata in noi, cat si intercalata intre noi.

• Mintea se dezvolta pe masura ce maturizarea creierului, programata genetic, raspunde in fata experientelor care continua sa apara, inclusiv a experientelor pe care le avem in relatiile noastre sociale.

Desi oamenii de stiinta cred ca tiparul de transmitere a impulsurilor in reteaua neuronala este cel care face sa apara „mintea” – dand nastere unor procese precum atentia, emotia si memoria – nu stim precis cum anume produce activitatea creierului experienta subiectiva a mintii. Tot astfel, deoarece mintile noastre sunt modelate de comunicarea noastra sociala, mintea poate fi privita si ca un proces relational, in aceeasi masura in care depinde de sistemul nervos al corpului nostru, incluzand aici creierul. O modalitate de a face conversia dintre creier si minte este aceea de a considera mintea un proces ce implica un flux de energie si informatii. De exemplu, energia pe care o poti observa in minte poate fi volumul propriei voci din punctul de vedere al proprietatile sale fizice, starea de alerta sau de somnolenta pe care este posibil s-o aveti sau intensitatea nivelului dvs. de comunicare cu o alta persoana. 

Modul nostru de a simboliza lumea influenteaza direct modalitatea in care ne construim propria perceptie a realitatii. Pentru creier, informatiile sunt create de tiparele de transmitere a impulsurilor in diverse circuite. Locatia determina tipul de informatie (vaz versus auz); configuratia specifica determina informatia specifica (vizualizarea Turnului Eiffel, nu a Podului Golden Gate).

La nastere, oamenii sunt unele dintre cele mai imature fiinte; bebelusii umani se nasc cu creieri care sunt extrem de nedezvoltati si depind intrutotul de adulti pentru a fi ingrijiti. Dezvoltarea complexitatii necesare unui creier de copil aflat in procesul de crestere depinde atat de informatia genetica, cat si de experientele de viata. Cu alte cuvinte, imaturitatea unui creier de sugar denota faptul ca experientele vor juca un rol semnificativ in determinarea caracteristicilor unice ale conexiunilor cerebrale aflate in formare.

Experienta da forma chiar acelor structuri cerebrale

care vor face cu putinta perceptia experientelor ce

urmeaza a fi sesizate si memorate.

 

Grija purtata de adulti faciliteaza in plan mental dezvoltarea unor instrumente esentiale pentru supravietuire. Aceste experiente legate de atasament ingaduie copiilor sa se dezvolte optim si sa fie extrem de flexibili si adaptabili, dobandind capacitatea sa-si echilibreze emotiile, gandirea si relatiile de empatie cu ceilalti. Neurobiologia demonstreaza ca aceste capacitati mentale apar in urma integrarii anumitor circuite cerebrale; descoperiri din domeniul cercetarii atasamentului indica tipurile de experiente relationale de care are nevoie un copil pentru a creste in conditii optime si pentru buna dezvoltare a acestor procese mentale. Punand laolalta toate aceste fragmente care compun imaginea elefantului, abordarea interpersonala din neurobiologie sugereaza faptul ca, dupa toate probabilitatile, relatiile de atasament contribuie la dezvoltarea capacitatilor integratoare ale creierului, permitand dobandirea acestor abilitati de ordin emotional, cognitiv si interpersonal.

Un fragment extras din volumul Parentaj sensibil si inteligent - Sa ne intelegem mai profund pe noi insine ca sa putem creste copii fericiti, Daniel J. Siegel, Mary M. Hartzell, colectia Parentaj.