Aproape intotdeauna filosofii au studiat formele cele mai inalte ale activitatii umane, precum vointa, procesul decizional sau liberul-arbitru. A existat un interes natural fata de manifestarile activitatii care ar fi fost cea mai utila pentru a intelege comportamentul oamenilor, responsabilitatea lor si valoarea morala a actiunilor lor. Dar, desi aceasta modalitate de a aborda problema a fost poate cea mai fireasca, este in acelasi timp cea mai dificila si mai periculoasa, caci fenomenele cele mai inalte si mai importante sunt departe de a fi si cele mai simple.

Dimpotriva, acestea prezinta destule modificari si dezvoltari complementare care ne impiedica sa le intelegem adevarata natura. Astazi sunt cercetate cu precadere cele mai elementare actiuni, atat in psihologie, cat si in celelalte stiinte, caci se stie ca, fiind mai usor de dobandit, cunoasterea lor va face multa lumina in cazul celor mai complexe. Obiectul acestui studiu este activitatea umana in formele sale cele mai simple, cele mai rudimentare. 

Aceasta activitate elementara, fie ca a fost constatata la animale, fie ca a fost observata la oameni chiar de medicii alienisti, a fost denumita cu un termen pe care trebuie sa-l pastram, acela de activitate automata. Acest termen, intr-adevar, daca ar fi sa ne luam chiar dupa sensul sau etimologic (din gr. aὐτόματος, „spontan”, din αὐτὸς, „sine insusi”, si din μάτος, „efort”, din μάομαι, „a cauta”, „a face efort”: „cel care face efort de la sine”, cf. Littre) pare sa se potriveasca foarte bine trasaturilor prezentate de aceste actiuni. Prin termenul automat este redata, intr-adevar, o miscare ce prezinta doua trasaturi. Trebuie sa existe mai intai ceva spontan, cel putin in aparenta, care isi are originea in chiar obiectul care se misca si nu provine dintr-un impuls exterior. De pilda, despre o papusa mecanica ce merge singura vom spune ca este una automata, in vreme ce nu putem sa afirmam acelasi lucru despre o pompa pe care o actionam din exterior. Apoi trebuie ca aceasta miscare sa ramana totusi foarte regulata si sa fie supusa unui determinism riguros, fara variatii sau devieri.

Or, primele eforturi ale activitatii umane au tocmai aceste doua trasaturi: sunt provocate, si nu create de impulsuri exterioare; ies din subiectul insusi si totusi sunt atat de regulate, incat nu poate fi vorba despre liberul-arbitru cerut de facultatile superioare. Dar, de obicei, i se adauga termenului de automat si un alt sens pe care nu-l acceptam cu placere. O activitate automata reprezinta, pentru unii autori nu doar o activitate regulata si riguros determinata, ci si o activitate pur mecanica, lipsita total de constiinta. Aceasta interpretare a stat la originea multor confuzii, existand multi filosofi care au refuzat sa recunoasca in gandirea umana un automatism, care insa exista si fara de care multe fenomene ar fi inexplicabile. Acesti filosofi isi imagineaza ca a admite automatismul inseamna a suprima constiinta si a-l reduce pe om la un simplu mecansim cu elemente nenumarate si insensibile. Dimpotriva, noi consideram ca putem admite simultan atat automatismul, cat si constiinta, oferind astfel satisfactie si celor care au constatat in fiinta umana o forma de activitate elementara cat se poate de determinata, precum cea a unui automat, cat si celor care vor sa-i conserve omului, si in actiunile sale cele mai simple, constiinta si sensibilitatea. Cu alte cuvinte, nu credem ca, la o fiinta vie, activitatea care se manifesta in afara, sub forma miscarilor, poate fi separata in vreun fel de inteligenta si de constiinta care-l insotesc pe om din interior.

Scopul nostru este de a demonstra nu doar existenta unei activitati umane care merita denumirea de automata, ci si faptul ca este legitim sa o numim automatism psihologic.

 

Filosofii care au considerat activitatea umana un fenomen psihologic, dar care nu au examinat-o decat in manifestarile sale cele mai elevate au separat-o cat se poate de categoric de celelalte fenomene ale mintii si au considerat ca este o caracteristica particulara, distincta de inteligenta si sensibilitate. Fara indoiala ca fenomenele complicate care au dobandit ulterior, ca urmare a dezvoltarii lor, o multime de trasaturi specifice difera categoric unele de altele si este sigur ca nu ar fi legitim sa confundam un rationament abstract cu o rezolvare practica. Dar aceste facultati, atat de diferite odata formate, nu se apropie ele unele de altele prin originea lor si nu isi au, oare, originea intr-o forma inferioara a vietii si a constiintei, in care activitatea, sensibilitatea si inteligenta se confunda in mod absolut? Este ceea ce credem ca putem stabili, iar studiul formelor elementare ale activitatii va fi pentru noi, in acelasi timp, studiul formelor elementare ale sensibilitatii si constiintei.

O alta caracteristica atribuita activitatii superioare este cea a unitatii: puterea volitionala pare unica si indivizibila, ca si persoana insasi a carei manifestare este. Este imposibil sa intelegem actiunile umane daca dorim sa reprezentam toate activitatile pe baza acestui model. Unitatea si sistematizarea par a fi punctul final, si nu de plecare al gandirii, iar automatismul pe care-l studiem se manifesta adesea prin sentimente si actiuni multiple si independente unele de altele, inainte de a ceda locul vointei unice si personale. Aceasta observatie ne permite sa stabilim diviziunile generale ale " target="_blank" rel="alternate">lucrarii noastre.