Rostirea numelui lui Iisus nu vrea sa insemne pronuntarea numelui lui Iisus in rugaciune, nici macar in rugaciunile adresate Lui. Potrivit Sf. Augustin nu putem cere in numele Domnului ceea ce este contrar mantuirii. In plus, Domnul are mai multe nume, dupa cum tocmai am amintit, iar crestinii nu folosesc cel mai des numele Iisus atunci cand vorbesc de El. Ce nume folosesc crestinii atunci cand I se adreseaza Lui? Sensul expresiei „care cheama numele Domnului sau numele Domnului nostru Iisus Hristos” intalnita la Sf. Ap. Pavel a fost indelung studiat si mult discutat.

Ne este de ajuns o singura fraza a lui P. Allo: „adica este adorat, in ciuda monoteismului indiscutabil al Sf. Pavel si al cititorilor sai, asa cum este adorat Dumnezeu”.

Cu toate acestea, s-au aflat destul de curand oameni care sa inteleaga aceasta expresie in sens material, mai mult sau mai putin magic. Incepand cu cartea Faptele Apostolilor (19, 13-16) unde citim: „Si au incercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scotand demoni, sa cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicand: Va jur pe Iisus, pe Care-L propovaduieste Pavel... Si raspunzand, duhul cel rau le-a zis: Pe Iisus Il cunosc si il stiu si pe Pavel, dar voi cine sunteti?” Cel rau ii biruie, dupa cum relateaza in continuare Sf. Luca, autorul cartii. Incidentul acestor nefericiti care chemau numele lui Iisus a facut ca sa „slaveasca numele Domnului Iisus” (ibid. 17). Nu ajuta la nimic asadar sa rostesti acest nume sfant daca nu Il recunosti ca Domn pe Iisus pe care Il chemi. Iar cei care aflasera pe cont propriu cat te poate costa sa gresesti in legatura cu „filosofia numelui” erau cei 7 fii ai marelui arhiereu Scheva (ibid. v. 17).

Asadar, important nu este neaparat numele care se rosteste, ci motivul cu care este pronuntat, scopul pe care il urmarim atunci cand il spunem. Din acest punct de vedere, rugaciunea lui Iisus are mai multe particularitati:

1. Este scurta;
2. Este menita a fi repetata frecvent;
3. Se adreseaza lui Iisus Hristos;
4. Ii da diverse titluri;
5. Implora milostivirea Sa;
6. Il numeste pacatos pe cel care se roaga;
7. Reprezinta o lucrare „in taina”;
8. Mai presus de toate, este un mijloc de a atinge scopul vietii interioare - unirea cu Dumnezeu prin rugaciunea continua.

Dintre toate aceste elemente, cel din urma este cel care da sens tuturor celorlalte. Prin urmare, acest ultim element trebuie studiat in primul rand: quod ultimum est in executione, primum erat in intentione. Daca plecam din acest punct, avem sansa sa vedem totul limpede. Toata lumea, incepand cu Ioan Casian si pana la pelerinul Povestirilor sincere (Pelerinul rus - n. red. spec.), este de acord cu faptul ca acest scop il reprezinta rugaciunea continua si unirea cu Dumnezeu prin ea. 

Rugaciunea curata si neincetata este cauza si efectul acestui puritati.

„Telul calugarului si desavarsirea inimii stau in

tenacitatea neintrerupta a rugaciunii. Atat cat ii este

dat slabiciunii omenesti, este un efort spre linistea

netulburata si spre curatia neincetata... Asa este

ratiunea care ne face sa infruntam stradaniile trupului

si sa cautam noi feluri de cainta a inimii, cu o fermitate

neincetata. La fel sunt si cele doua lucruri unite printr-o

legatura stransa, de nezdruncinat: virtutile nu au alt

scop in afara de acela de atingere a desavarsirii

rugaciunii; insa fara aceasta incoronare care aduna

laolalta diversele parti pana la a forma un intreg,

nu poate fi vorba nici de fermitate, nici de trainicie.

Intr-adevar, fara virtuti nici nu se dobandeste, nici nu

se traieste linistea neincetata a rugaciunii despre care

vorbim; insa in schimb, virtutile care ii slujesc drept

temelie nu vor ajunge fara ea la propria desavarsire”

(Coll. IX, cap. II).

Imparatia cerurilor, curatia inimii, rugaciunea curata si neincetata, fericirea: atatea nume sau aspecte diverse ale acestei realitati infinit de bogata numita Iubire care nu este neaparat o asemanare, ci o participare la Dumnezeu-Iubire, implinirea crestina a vesnicului vis omenesc de „a deveni dupa asemanarea lui Dumnezeu, in masura posibilului” (Platon, Theaetetus, 176).