Cea mai cunoscută clasificare a şcolilor buddhiste de astăzi este cea care le împarte în Hīnayāna („Micul Vehicul”, incluzând „buddhismul sudic” al şcolii heterodoxe Theravāda), Mahāyāna („Marele Vehicul”, reprezentând doctrina tradiţională, cuprinzând o metafizică integrală), şi Vajrayāna (sau „buddhismul nordic”). Fiecare din cele trei diviziuni are şi câte un principiu specific de funcţionare, o metodă de operare: renunţarea pentru Sutra, purificarea şi, mai ales, transformarea pentru Tantra, respectiv auto-eliberarea pentru rDzogs chen.

Să ne concentrăm atenţia asupra celei de-a doua diviziuni, Tantra, care corespunde cu Vajrayāna (dar fără ultima treaptă din aceasta, rDzogs chen), în legătură cu care maestrul tibetan Namkhai Norbu (Nam mkha’i Nor bu) a arătat următoarele:

„Din perspectiva Sutrei, dimensiunea relativă este un obstacol care trebuie abandonat pentru a realiza nivelul absolut al vacuităţii. Tantra foloseşte însă relativul în vederea accelerării avansării pe calea care duce dincolo de el, şi atitudinea ei faţă de pasiuni, care sunt abandonate la nivelul Sutrei, este exprimată în zicala tantrică „unde este mult lemn (pasiuni), acolo este şi mult foc (realizare)”.”

Aşadar, fără a mai cere renunţarea la pasiuni, prescrisă atât de categoric de Sutra, şi fără a mai privi pasiunile ca fiind doar obstacole pe drumul spre realizarea supremă, Tantra vine cu o abordare cu totul nouă, în care dimensiunea relativă, inclusiv pasiunile, urmează a fi valorificate pe calea spirituală a adeptului tantric, fiind folosite drept „combustibil” pentru atingerea realizării supreme.

Schema tradiţională propusă de religii este bazată pe opoziţia ireconciliabilă între un plan uman (naturalul, dimensiunea relativă, natura umană) şi un plan superior celui uman, în care trebuie căutată împlinirea spirituală. Într-o asemenea schema, registrul uman este văzut în termeni net peiorativi: „păcătoșenie” în religiile abrahamice ori „iluzie” sau „ignoranţă” în religiile dharmice; planul uman apare ca rezultat al unei „căderi” sau al unei „recunoașteri eronate”; în el nu poate fi găsită împlinirea, aşadar, singura soluţie este evadarea din planul uman spre planul superior. Astfel, registrul uman apare ca accident, capcană sau ocultare a planului superior: căutarea religioasă este posibilă doar în afara umanului, care trebuie abandonat ca un balast inutil ori respins ca „stricăciune”, prin asceze, prin penitenţe ori prin supunerea la reguli având rolul de a încătuşa naturalul. Natura umană trebuie izgonită sau măcar supusă, iar împlinirea spirituală apare ca posibilă doar dincolo de ea.

În schimb, tantra buddhistă are o abordare cu totul diferită de cea tradiţională: departe de a cere obişnuita dezicere de natural, ea propune valorizarea umanului, utilizarea naturii umane drept „combustibil” pe calea către împlinirea spirituală. Între căutarea religioasă şi natural nu mai există prăpastia de netrecut din abordările religioase tradiţionale: balastul umanităţii apare drept „hrană” pentru căutarea spirituală, asceza trece în plan secundar, iar încătuşarea naturalului în reguli şi restricţii este mai degrabă inutilă. Tantra redescoperă relevanţa spirituală a naturalului: realitatea este reconsiderată ca aspect al absolutului, ca manifestare a realităţii ultime.

Poate că prima prefigurare consemnată de istorie a abordării tantrice este în faimoasa poveste buddhistă în care Buddha Śākyamuni era la un pas de moarte, după o foarte lungă perioadă de asceză intensă: după ce a primit şi a mâncat fiertura de orez de la tânăra Sujātā, spre uriaşa dezamăgire a tovarăşilor săi, Buddha a realizat că nu asceza nemiloasă era drumul bun spre atingerea iluminării şi că nu va ajunge la adevăr torturându-şi trupul; numai după acest moment Buddha a putut atinge iluminarea.

O imagine foarte sugestivă a abordării tantrice ar putea fi în expresia „no mud, no lotus” – „fără noroi nu poate exista floarea de lotus”: cele două registre, naturalul şi împlinirea spirituală, sunt văzute nu în opoziţie, precum în abordările religioase tradiţionale, ci împreună şi în codependenţă: aşa cum lotusul creşte din noroi, dar fără a fi afectat de murdăria acestuia, împlinirea spirituală îşi ia seva hrănitoare chiar din natura umană. Umanul nu este aruncat deoparte ca negativitate, ci mai degrabă transformat.

Marele paradox al buddhismului tantric constă în demersul său temerar de a atinge absolutul prin folosirea relativului, care implică promisiunea că individul îşi va putea valorifica, pentru a accede la absolut, chiar ceea ce pare a fi obstacolul major în drumul spre absolut: imperfecţiunea naturii umane, cu toate negativităţile ei. Vajrayāna încearcă să-şi îndeplinească această promisiune oferind o psihologie sofisticată, o practică riguroasă a minţii şi o manieră de abordare a naturii umane pe cât de pragmatică, pe atât de neconvenţională: nu doar că acceptă natura umană ca atare, cu toate negativităţile sale, ci chiar o aduce în scena practicii tantrice şi o foloseşte drept „combustibil” pentru aceasta, dându-i astfel valoare în planul mai larg al evoluţiei spirituale.

Cele şapte ipostaze ale imaginii lui Padmasambhava pot fi privite ca modele sau tipologii pentru practicanţii tantrici, ele putând fi asociate cu teme majore din Vajrayāna: ipostaza Ascetului nebun (smyon pa) se referă la transformarea în heruka, adică la yoga divinităţilor, Discipolul (slob ma) şi Maestrul (slob dpon) se referă la importanţa relaţiei maestru-discipol şi la cheia ei – iniţierea tantrică, Eroul (dpa’ bo) şi Îmblânzitorul de demoni (bdud ‘dul) se referă la valorificarea în întregime a naturii umane, fără a respinge nimic din ea, și poate fi circumscrisă conceptului de upāya, Atotcunoscătorul (kun mkhyen) se referă la conexiunea cu prajñā, înţelepciunea trascendentă, iar Iluminatul (sangs rgyas) reaminteşte că natura de buddha este înnăscută pentru toţi oamenii, astfel că nu trebuie dobândită din afară, ci doar descoperită înăuntru şi actualizată.