Respirația – sursa de energie care ne permite să cultivăm pământul, să dansăm și să vorbim. Răsuflarea plantelor dă viață animalelor și răsuflarea animalelor dă viață plantelor. Răsuflarea mea este răsuflarea ta, răsuflarea ta este răsuflarea mea. Este marele poem al dăruirii și primirii, al reciprocității care animă lumea. Oare nu este o poveste ce merită spusă? Numai când oamenii înțeleg relația simbiotică ce-i susține, ei pot să devină capabili de recunoștință și reciprocitate.

Faptele lumii sunt ele însele un poem. Lumina se transformă în zahăr. Salamandrele găsesc drumul către iazurile lor ancestrale urmând liniile câmpului magnetic terestru. Saliva bizonilor care pasc face iarba să crească mai înaltă. Semințele de tutun germinează când simt miros de fum. Microbii din deșeurile industriale pot să distrugă mercurul. Nu sunt acestea povești pe care toți trebuie să le știm? Cine sunt păstrătorii lor? În vremurile de demult, bătrânii erau purtătorii lor. În secolul XXI, deseori oamenii de știință le aud primii. Poveștile despre bizoni și salamandre aparțin pământului, dar oamenii de știință sunt printre traducătorii lor și poartă o mare responsabilitate pentru a comunica lumii poveștile acestea.

Și totuși, oamenii de știință exprimă aceste povești în cea mai mare parte într-un limbaj care-i exclude pe cititori. Convențiile pentru eficiență și precizie fac lectura articolelor științifice foarte dificilă pentru restul lumii și, cinstit vorbind, și pentru noi. Aceasta are consecințe serioase pentru dialogul public asupra mediului înconjurător și prin urmare pentru democrația reală, mai ales democrația tuturor speciilor. Căci la ce bun cunoașterea, dacă nu e asociată cu grija? Știința ne poate oferi cunoaștere, dar grija vine de altundeva.

Cred că e corect să spunem că, dacă lumea apuseană are un ilbal, acesta este știința. Știința ne permite să vedem dansul cromozomilor, frunzele mușchiului și cea mai îndepărtată galaxie. Știința ne permite să percepem sacrul în lume sau ea deviază lumina în așa fel încât îl ascunde? O lentilă care aduce materia lumii în focar, dar estompează spiritualul este lentila unor oameni de lemn. 

Deși știința poate fi o sursă și un depozitar al cunoașterii, viziunea științifică asupra lumii este mult prea des un dușman al compasiunii ecologice. Gândindu-ne la această lentilă e important să separăm două idei care sunt deseori sinonime în mintea publicului: practica științei și viziunea științifică asupra lumii pe care o hrănește. Știința este procesul de revelare a lumii prin investigație rațională. Practica științei reale îl aduce pe cercetător într-o intimitate fără precedent cu natura, ne umple de uimire și creativitate când încercăm să înțelegem misterele lumii nonumane. Încercarea de a înțelege viața unei alte ființe sau a unui alt sistem atât de deosebit de al nostru îndeamnă adesea la smerenie și, pentru mulți oameni de știință, este o căutare spirituală profundă.

În contrast cu aceasta este viziunea științifică asupra lumii, în care o cultură folosește procesul de interpretare a științei într-un context cultural care utilizează știința și tehnologia pentru justificarea unor agende economice și politice reducționiste și materialiste. Eu susțin că lentila distructivă a oamenilor de lemn nu este știința însăși, ci lentila viziunii științifice asupra lumii, iluzia dominației și a controlului, separarea cunoașterii de responsabilitate.

Visez la o lume călăuzită de o lentilă de povești înrădăcinate în revelațiile științei și încadrate de viziunea indigenă asupra lumii – povești în care materia și spiritul au amândouă dreptul la cuvânt.

Oamenii de știință sunt foarte competenți în a învăța despre viața altor specii. Poveștile pe care ei le pot spune transmit valorile intrinseci ale vieții altor ființe, vieți la fel de interesante, dacă nu mai interesante, ca aceea a lui Homo sapiens. Dar, deși oamenii de știință sunt printre cei familiarizați cu aceste inteligențe diferite, mulți par să creadă că inteligența pe care o accesează este numai a lor. Le lipsește ingredientul fundamental: smerenia. După ce zeii au experimentat cu aroganța, ei le-au dat oamenilor de porumb smerenie, și e nevoie de smerenie pentru a învăța de la alte specii.

Multe popoare indigene împărtășesc înțelegerea că fiecare dintre noi are un anumit dar, o abilitate unică. Păsările, de a cânta și stelele, de a străluci, de exemplu. Dar se înțelege și că aceste daruri au o natură duală: un dar este totodată o responsabilitate. Dacă darul păsării este cântul, atunci ea are responsabilitatea să întâmpine ziua cu muzică. Este datoria păsării să cânte, iar noi, ceilalți, primim cântecul ca pe un dar. A întreba care este responsabilitatea noastră înseamnă poate a întreba: Care este darul nostru? Și cum să-l întrebuințăm?

Se știe că alte ființe sunt deosebit de înzestrate cu atribute care le lipsesc oamenilor. Alte ființe pot să zboare, să vadă noaptea, să sfâșie arbori cu ghearele, să producă sirop de arțar. Oamenii ce pot să facă?

Poate că noi, oamenii, nu avem aripi sau frunze, dar avem cuvinte. Limbajul este darul și responsabilitatea noastră. Am ajuns să consider scrisul ca pe un act de reciprocitate cu pământul viu. Cuvinte care să amintească vechile povești, cuvinte care să spună povești noi, povești care readuc știința și spiritul laolaltă pentru a hrăni transformarea noastră.