Există vreun scop în diviziunea proceselor neuronale și, prin urmare, mintale? Dacă da, care ar putea fi acela? S-ar putea spune că mintea este expresia modului în care creierul se trăiește pe sine. O asemenea afirmație este din start problematică, din moment ce creierul este implicat în alcătuirea unei lumii în care poate exista, de la sine, un lucru precum experiența – el ajută la concretizarea experienței, pentru care mintea este deja necesară. Dar haideți să acceptăm o astfel de frază ca pe un adevăr. Atunci creierul trebuie să structureze mintea. Cu toate acestea, asta nu ar face ca mintea și creierul să fie echivalente. Uneori se presupune că este astfel din cauza tendinței de a ne concentra mai degrabă pe cuvântul „creier”, atunci când folosim fraze precum „modul în care creierul se trăiește pe sine”, un cuvânt pe care credem că îl înțelegem, spre deosebire de cuvântul „experiență”, pe care nu-l înțelegem.

Toate încercările de a găsi o explicație depind, implicit sau explicit, de realizarea unor paralele între lucrul care trebuie explicat și un alt lucru pe care credem că-l înțe-legem mai bine. Însă problema fundamentală în a explica experiența conștiinței este aceea că nu există nimic altceva cu care să o poți compara: ea însăși este baza întregii experiențe. Nu există nimic care să dețină o asemenea „natură interioară” precum cea a conștiinței. Din punct de vedere fenomenologic și ontologic, este unică. După cum voi încerca să demonstrez, procesul analitic nu poate gestiona unicitatea: există o tentație irezistibilă a ei de a-și muta interesul de pe unicitatea a ceva pe non-exis-tența sa presupusă; asta pentru că realitatea unicității ar trebui să fie surprinsă de niște idiomuri unice, care nu se mai folosesc în niciun alt caz.

Este conștiința un produs al creierului? Singura certitudine este că oricine crede că poate răspunde cu certitudine la această întrebare se înșală. Avem doar concepțiile noastre despre conștiință și creier; și singurul lucru pe care îl știm cu adevărat este că tot ce știm despre creier este un produs al conștiinței. Din punct de vedere științific, acest lucru este mult mai sigur decât faptul că însăși conștiința este un produs al creierului. Se poate să fie așa sau nu; dar ceea ce este de netăgăduit este ideea că există un univers de lucruri, în care există un lucru numit creier și un alt lucru numit minte, laolaltă cu principiile științifice care i-ar permite unuia să derive din celălalt – acestea sunt doar idei, produse ale conștiinței, și, prin urmare, ele sunt pe atât de bune pe cât sunt modelele specifice pe care conștiința le folosește pentru a înțelege lumea. Nu știm dacă mintea depinde de materie, pentru că tot ceea ce știm despre materie este în sine un construct mintal. În acest sens, Descartes avea dreptate: singurul lucru de netăgăduit este conștiința. Cu toate acestea, astăzi mulți ar fi de acord cu mine că nu este greșit să privim mintea și corpul ca pe două substanțe separate (două „ceva-uri”). Cred că acesta era un produs tipic al unui anumit tip de gândire care sugerez că este specific emisferei stângi a creierului, o preocupare despre acel ceva al lucrurilor.

Acolo unde era extrem de evident că e vorba despre două „cum-uri”, despre două moduri diferite de a fi (după cum ar vedea lucrurile emisfera dreaptă), el ar fi putut formula acest lucru doar în termeni de două „ceva-uri”, de două lucruri diferite. În aceeași măsură, o altă preocupare nepotrivită este cea cu privire la ceva-ul lucrurilor, preocupare care conduce la ideea aparent anti-carteziană, materialistă, că mintea și corpul sunt același lucru. Nu suntem siguri și nu putem fi niciodată siguri că mintea – și nici măcar corpul – este tocmai un lucru. Mintea are mai degrabă caracteristicile unui proces decât caracteristicile unui lucru; e o devenire, un mod de a fi, mai mult decât o entitate. Fiecare minte luată individual este un proces de interacțiune cu orice ar fi care există în afara noastră și funcționează conform propriului său istoric.

Acest tip de monism reprezentat de materialismul științific, îmbrățișat cel mai adesea de neurocercetători, nu este radical diferit de dualismul cartezian, despre care se crede adesea că i se opune. Soluția acestuia la problema noastră a fost pur și simplu să „explice mai departe” o singură componentă a dualității, pretinzând că una se reduce la cealaltă. În locul celor două ceva-uri ale lucrurilor, este doar una: materia. Însă Descartes a fost suficient de onest încât să recunoască faptul că aici apare o problemă majoră, una cu care el s-a luat la trântă, după cum se poate vedea foarte clar în pasajul din Meditația a VI-a, unde scrie:

„…nu sunt prezent în trupul meu mai mult decât e un marinar prezent pe vasul său, însă… sunt foarte strâns contopit cu el și, ca să spun așa, amestecat cu el, în așa fel încât formez împreună cu el o singură entitate.”

Din punct de vedere fenomenologic, există aici atât o unitate, o „unică entitate”, cât și o profundă discrepanță; și orice poveste care nu reușește să le facă dreptate până la capăt acestora două, unității și discrepanței, nu poate fi luată în serios. Ar putea fi doar un singur „ceva al lucrurilor” aici, dar cu siguranță aceasta are mai multe „cum-uri”, iar asta este important. Deși (conform emisferei stângi) un lucru, o cantitate, un ceva pot fi reduse la o alta/la un altul – asta însemnând că pot fi explicați prin constituenții lor – un mod de a fi, o calitate, un „cum”, acestea nu pot fi reduse la un altul.

Caracteristicile definitorii ale condiției umane pot fi depistate în capacitatea noastră de a face un pas în spate față de lume, față de noi înșine și față de caracterul imediat al experienței. Acest lucru ne oferă posibilitatea să planificăm, să gândim flexibil și creativ și, pe scurt, să preluăm controlul asupra lumii înconjurătoare, și nu doar să-i răspundem acesteia în mod pasiv. Această distanță, această capacitate de a ne ridica deasupra lumii în care trăim a făcut posibilă evoluția lobilor frontali.

Expansiunea frontală

În mod evident, trebuie să locuim în lumea experienței corporale imediate, terenul concret în care trăim și unde se petrece implicarea noastră în lume, alături de celelalte ființe umane; și trebuie să-l locuim pe de-a-ntregul. În același timp, trebuie să ne ridicăm deasupra peisajului în care ne mișcăm pentru a putea vedea ceea ce putem numi teritoriul. Pentru a înțelege acest peisaj, trebuie să ne aventurăm pe cât de mult putem în lumea simțită, trăită a experienței – de-a lungul așa-numitei axe orizontale –, dar să ne ridicăm de asemenea și deasupra sa, pe axa verticală. A trăi total implicat, la nivelul solului, fără a putea să faci o pauză (să te dai deoparte din imediatul clipei prezente) sau să te ridici (în spațiu) înseamnă să fii asemeni unui animal; totuși, să plutești înseamnă să nu trăiești deloc – să nu fii nimic altceva decât un ochi ce observă lumea detașat de ea. Trebuie să aducem ceea ce am învățat din survolul nostru înapoi în lumea în care se derulează viața și să încorporăm această cunoaștere în așa fel încât ea să ne îmbogățească experiența și să facă posibil ca ceea ce ni se „revelează” (cum ar spune Heidegger) să facă tocmai asta, să ni se dezvăluie. Iar revelarea e posibilă doar la sol, în niciun caz în aer.

Există un grad optim de separare între noi și lumea pe care noi o percepem. Dacă ar fi să-l înțelegem, e cam același grad în care ochiul cititorului se separă de pagina asta: dacă ne îndepărtăm prea mult, nu mai putem să distingem ce este scris aici, însă, în aceeași măsură, dacă stăm prea aproape nu putem vedea deloc literele. Această „distanță optimă” necesară, cum am putea-o numi (se dovedește a fi crucială pentru povestea în derulare a acestei cărți), nu este același lucru cu detașarea de ceva.

Distanța poate genera detașare, ca atunci când calculăm cu răceală cum să ne păcălim oponentul imaginându-ne ce crede că urmează să facem. Acest lucru ne dă posibilitatea să exploatăm și să folosim. Dar ceea ce se observă mai greu este faptul că, pe de altă parte, acest lucru produce și efectul advers. Ținându-ne departe de caracterul imediat al experienței noastre, putem fi mai empatici în relație cu ceilalți, pe care îi vedem, pentru prima oară, ca pe niște ființe asemănătoare cu noi.