In filosofie nu exista bresa de scapare din perspectiva istoriei. In mod ideal, ma gandesc uneori ca mi‑ar placea sa le spun studentilor mei adevarul despre o anumita chestiune si sa‑i trimit acasa. Dar o astfel de abordare absolut non‑istorica tinde sa genereze o superficialitate filosofica. Trebuie sa stim cum s‑a ajuns din punct de vedere istoric sa avem intrebarile pe care le avem si ce feluri de raspunsuri formulau inaintasii nostri la aceste intrebari. Filosofia mintii din epoca moderna incepe in mod efectiv odata cu opera lui Rene Descartes (1596‑1650). Descartes nu era primul care detinea opinii de genul celor pe care el le avea, dar conceptia lui despre minte a fost cea mai influenta pentru asa‑numitii filosofi moderni, filosofii secolului XVII si cei care au urmat. Astazi, multe dintre opiniile sale sunt expuse in mod curent si acceptate fara sa fie puse sub semnul indoielii de catre persoane care nici macar nu reusesc sa ii pronunte corect numele. Cea mai faimoasa doctrina a lui Descartes este dualismul, ideea ca lumea se imparte in doua genuri diferite de substante sau entitati, care pot exista in mod autonom. Acestea sunt substante mentale si substante fizice. Forma de dualism a lui Descartes este denumita uneori „dualismul de substanta”.

Descartes credea ca o substanta trebuie sa aiba o esenta sau o trasatura esentiala care face din acel gen de substanta ceea ce este (intregul vocabular despre substanta si esenta, trebuie mentionat, vine de la Aristotel). Esenta mintii este constiinta sau, cum o denumea el, „gandirea”; iar esenta corpului este faptul de a fi extins in trei dimensiuni din spatiul fizic sau, dupa cum o numea el, „extensie”. Atunci cand afirma ca esenta mintii este constiinta, Descartes sustine ca noi suntem genul de fiinte care suntem deoarece suntem constienti si ca ne aflam intotdeauna intr‑o anumita stare constienta sau alta si ca am inceta sa mai existam daca am inceta sa fim intr‑o anumita stare constienta. De exemplu, chiar in acest moment mintea mea se concentreaza in mod constient asupra redactarii primului capitol al acestei carti, dar oricare ar fi schimbarile prin care as trece cand ma voi fi oprit din scris si voi fi inceput sa mananc, eu tot voi continua sa fiu intr‑o anumita stare constienta sau alta. Atunci cand sustine ca esenta corpului este extensia lui, Descartes sustine ca toate corpurile au dimensiuni spatiale: pupitrul din fata mea, planeta Pamant si masina din parcare sunt toate obiecte extinse sau raspandite in spatiu. In terminologia latina a lui Descartes, distinctia este aceea dintre res cogitans si res extensa. (Apropo, numele lui Descartes este forma contrasa a sintagmei „Des Cartes”, in latina cartesius insemnand „din Cartes”; iar adjectivul corespunzator este „cartezian”).

Dualismul cartezian a fost important in secolul XVII din mai multe considerente, unul dintre cele mai remarcabile fiind acela ca el parea sa imparta, in mod distinct, teritoriul dintre stiinta si religie. In secolul XVII, noile descoperiri stiintifice pareau sa reprezinte o amenintare pentru religia traditionala si existau dispute aprinse cu privire la conflictul aparent dintre credinta si ratiune. Intr‑un fel, desi nu in totalitate, Descartes a atenuat acest conflict in mod efectiv, atribuind lumea materiala celor care studiau stiintele si lumea spirituala teologilor. Mintea umana era considerata a fi un suflet nemuritor si nu un subiect adecvat pentru cercetarea stiintifica, in timp ce corpul putea fi studiat prin stiinte precum biologia, fizica si astronomia. Iar in ceea ce priveste filosofia, el considera ca ea putea studia mintea, precum si corpul omenesc.

Conform lui Descartes, fiecare esenta are moduri sau modificari diferite prin care se poate manifesta. Corpurile sunt divizibile la nesfarsit. Altfel spus, ele pot, in principiu, sa fie divizate in mod indefinit in parti mai mici si, in acest sens, fiecare corp poate fi distrus, desi materia, in general, nu poate fi distrusa. Volumul de materie din univers este constant. Pe de o parte, mintea este indivizibila, cu alte cuvinte, ea nu poate fi divizata in parti mai mici si, astfel, ea nu poate fi distrusa asa cum se intampla cu un corp. Fiecare minte este un suflet nemuritor. Fiind o entitate fizica, corpul este guvernat de legi ale fizicii; dar mintea detine liberul arbitru. Fiecare dintre noi, fiind un sine, este identic cu propria lui minte. Intrucat suntem fiinte umane vii, suntem entitati complexe, formate din minte si corp, dar, pentru fiecare dintre noi, sinele, obiectul la care ne referim prin „eu”, constituie mintea care este atasata intr‑un fel de corpul nostru. Gilbert Ryle, un filosof al mintii din secolul XX, lua in deradere acest aspect al conceptiei lui Descartes, numind‑o doctrina „fantomei din masinarie”.

Fiecare dintre noi este o fantoma (mintea noastra) care locuieste intr‑o masinarie (corpul nostru). Noi luam cunostinta de existenta si, in acelasi timp, de continutul mintii noastre printr‑un fel de constienta imediata, pe care Descartes o inglobeaza in cea mai faimoasa propozitie a filosofiei sale, „Cogito ergo sum”: gandesc, deci exist. Acesta pare a fi un argument formal odata ce „gandesc” este premisa, iar „exist”, concluzia, insa eu consider ca Descartes intentiona, in acelasi timp, sa inregistreze un soi de trecere in revista interioara a existentei si a continutului mintii. Nu pot sa ma insel in ceea ce priveste existenta propriei mele constiinte, ca urmare nu pot sa ma insel cu privire la propria mea existenta, deoarece esenta mea este sa fiu o fiinta constienta (altfel spus, care gandeste), o minte. Si nici nu pot sa ma insel cu privire la continutul mintii mele. Daca mi se pare, de exemplu, ca ma doare ceva, atunci inseamna ca ma doare. Pe de alta parte, corpul nostru nu poate fi cunoscut in mod direct, ci doar indirect, deducand existenta si trasaturile lui, din continutul mintii. Eu nu percep in mod direct masa din fata mea; ci, strict vorbind, eu percep doar experienta mea constienta referitoare la masa, „ideea” mea despre masa; si deduc existenta mesei din prezenta ideii. Ideea mea actuala despre masa nu este determinata de mine, de aceea eu trebuie sa presupun ca ea este determinata de masa.

Opiniile lui Descartes au condus la dezbateri nesfarsite si este corect sa spunem ca el ne‑a lasat mostenire mai multe probleme decat solutii. Explicatia pe care tocmai v‑am oferit‑o ‒ oricat de succinta a fost ea ‒, despre realitatea care se imparte in mental si fizic, ne lasa nerezolvate o serie intreaga de probleme.