Curajul nu era considerat ca virtute decât în cazul când era întrebuințat pentru apărarea dreptății. În Analectele sale Confucius definește curajul, arătând ceea ce este contrariul acestei virtuți, după cum are adesea obiceiul.

„A-ți da seama de ceea ce este drept, spune el, și a nu înfăptui aceasta dovedește lipsă de curaj”. Punând această maximă într-o formă pozitivă, ea va suna astfel: „Curajul constă în a înfăptui ceea ce este drept”. A se expune la tot felul de riscuri, a se pune în primejdie, a se arunca în ghearele morții, asemenea fapte trec adesea drept acte de Curaj. În cariera armelor o astfel de purtare îndrăzneață formează ceea ce Shakespeare numește „o bravură inutilă”. Această bravură este în mod greșit admirată. În preceptele cavalerismului însă moartea pentru o cauză ce nu merită acest sacrificiu era considerată ca „o moarte de câine”. „A se arunca în focul luptei și a-și sacrifica viața, spune un prinț din Mito, este destul de ușor, și orice țăran poate face asta”.

„Însă, continuă el, adevăratul curaj constă în a trăi când este drept să trăiești și a muri numai când este drept să mori”, deși prințul nu auzise niciodată de Platon, care definește curajul drept „putința de a deosebi lucrurile de care un om ar trebui să se teamă de cele de care n-ar trebui să o facă”.

Curajul, tăria morală, îndrăzneala – fiind calități ale sufletului, care sunt asimilate cu uşurință de mințile fragede şi care pot fi formate prin exercițiu şi pilde – au fost cele mai populare virtuți, propovăduite de timpuriu în rândurile celor tineri.

Aspectul spiritual al vitejiei este manifestat prin linişte, calmul minții, liniştea fiind „curajul în repaus”, adică manifestarea statică a acestuia, după cum acțiunile curajoase sunt dinamice. Un om cu adevărat curajos este totdeauna liniştit: el nu este niciodată surprins, nimic nu tulbură seninătatea spiritului său. În focul luptei el rămâne rece, în mijlocul pericolelor el rămâne calm. Cutremurele nu-l fac să tresară. El îşi bate joc de uragane. Japonezii îl admiră pe cel care în fața pericolului morții rămâne netulburat, pe cel care poate să compună un poem în timpul în care un pericol îl amenință sau care cântă în fața morții. Această stăpânire de sine, netrădând niciun tremur în scris sau în voce, este considerată ca un indiciu al unui temperament superior, al unei minți vaste (Yoyu), după expresia japoneză, care, departe de a fi cople-şită, este mereu deschisă pentru ceva nou.

Se consideră de către japonezi ca o întâmplare autentică faptul că Ōta Dōkan, celebrul constructor al castelului din Tokyo, când a fost străpuns cu o spadă, asasinul său, cunoscând talentul poetic al victimei sale, a întovărăşit lovitura sa cu acest cuplet:

Vai, cât de mult inima noastră
trebuie să regrete
În clipele acestea
lumina vieții.
La care versuri, eroul, expirând, a răspuns:
În clipele de liniște
Învățăm să privim cu ușurință viața.

Într-o natură curajoasă japonezii găsesc chiar un element de vioiciune. Lucruri care par serioase pentru popor sunt considerate drept glume de către un brav. De aceea în vechile lupte nu era lucru rar ca luptătorii să schimbe între ei cuvinte spirituale sau să se dedea la dueluri retorice. Lupta nu era numai o chestiune de forță brutală, ci era şi o întrecere intelectuală.

Astfel a fost bătălia purtată pe malurile râului Koromo, la sfârşitul secolului al XI-lea. Armata estică a fost înfrântă, iar liderul ei, Sadato, a luat-o la fugă. Când generalul care îl urmărea s-a apropiat de el şi a strigat cu voce tare: „Este o ruşine pentru un războinic să-şi arate spatele inamicului”, Sadato şi-a grăbit calul; la aceasta, cuceritorul a strigat un vers improvizat:

Ruptă în bucăți este urzeala pânzei (koromo).

Abia îi scăpaseră cuvintele de pe buze, când războinicul învins, fără să se descurajeze, a completat cupletul:

De când vârsta i-a uzat firele prin uzură.

Yoshiie, al cărui arc rămăsese în tot acest timp întins, l-a slăbit brusc şi s-a întors, lăsându-şi potențiala victimă să facă ce-i plăcea. Când a fost întrebat despre motivul comportamentului său ciudat, a răspuns că nu putea suporta să-l facă de ruşine pe cel care îşi păstrase prezența de spirit în timp ce era urmărit cu ardoare de duşmanul său.

Mâhnirea manifestată de Antoniu şi Octavian la moartea lui Brutus constituie o experiență generală a oamenilor dârji. Kenshin, care a luptat paisprezece ani cu Shingen, auzind de moartea adversarului său, a plâns cu hohote pierderea „celui mai bun dintre duşmanii săi”. Acelaşi Kenshin a dat un exemplu înălțător omenirii prin modul în care s-a comportat cu Shingen, ale cărui provincii sunt situate într-o regiune muntoasă, departe de mare, şi care au depins de provinciile Hojo din Tokaydo, mai ales în privința alimentării cu sare. Prințul din Hojo, dorind să-l distrugă, deşi nu era în război declarat cu Shingen, a oprit orice transport de sare.

Kenshin, aflând de situația grea în care se găsea inamicul său şi fiind în măsură să obțină sare din propriile sale provincii extrăgând-o din apa mării, i-a scris lui Shingen că, după părerea sa, prințul Hojo a comis un act condamnabil şi că el, Kenshin, deşi era în război cu Shingen, a poruncit totuşi supuşilor săi să-i procure sare atât cât va dori, adăugând: „Eu nu mă lupt cu sare, ci cu sabia”, cuvinte care se pot compara cu cele ale lui Camilus: „Noi romanii nu ne luptăm cu aur, ci cu fier”.

Nietzsche pare că a caracterizat sufletul samuraiului japonez, când a scris cuvintele: „Să fii mândru de duşmanul tău, numai atunci succesul duşmanului tău va fi şi succesul tău propriu”.