Marturiseste cu sinceritate ca nu a avut bani sa-si cumpere un caiet si a inceput sa scrie pe foi. Sunt primele ganduri notate, luni, 5 august 1918, de Virginia Woolf  in jurnalul sau. In timp, acele foi au devenit tot mai multe, prinse la inceput cu clipsuri, apoi legate sub forma de caiete, de volume. La moartea Virginiei Woolf se adunasera 26 de volume din jurnal, din care Leonard Woolf, sotul Virginiei, a selectat cu atentie toate insemnarile care se refereau la scrierile Virginiei Woolf, insemnari care se incheie in martie 1941, cu cateva zile inainte de moartea scriitoarei. Personalitate remarcabila a literaturii engleze din prima jumatate a secolului al XX-lea, situata in avangarda modernitatii, Virginia Woolf si-a pus semnatura pe numeroase scrieri in proza, dintre care amintim: Calatorie in larg, Camera lui Jacob, Doamna Dalloway, Spre far, Orlando, Valurile, Intre acte, Eseuri. In anul 1953, Leonard Woolf a editat Jurnalul unei scriitoare, cuprinzand fragmente din jurnalul Virginiei Woolf. In limba romana o prima editie a Jurnalului a aparut la Editura Univers, in traducerea lui Mihai Miroiu, in 1980. In urma cu putin timp a aparut o noua versiune, in traducerea facuta de Anca Irina Ionescu, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Autobiografia”, 2019, 476 p.

„Trebuie sa notez in graba alte simptome, pentru ca data viitoare sa pot reveni aici si sa ma tratez. Ei bine, am depasit starea acuta si am ajuns la cea de semidepresie filosofica”, noteaza Virginia Woolf in ziua de marti, 12 aprilie 1921. Vorbea despre depresie. Pierderea timpurie a mamei, urmata de cea a surorii, si cativa ani mai tarziu a tatalui va face din tanara Virginia o fiinta care va acuza deseori stari depresive. Melancolica, purtand toata viata urmarile abuzurilor din partea fratilor vitregi, considerata maniaco-depresiva, avand in sot un prieten, un partener, un cititor, un om plin de grija si afectiune, care ii va sustine cariera literara, Virginia Woolf nu va fi totusi un caz clinic. S-a scris mult despre suferinta ei, despre nemultumirile si episoadele de deznadejde, de dezechilibru, despre bipolaritate, despre bisexualitatea sa, despre relatia cu romanciera Vita Sackville-West, despre convietuirea fraterna alaturi de Leonard Woolf, dar si mai mult s-a scris despre opera sa literara. De aceea Leonard Woolf a preferat sa aleaga ceea ce pune in lumina arta literara a Virginiei Woolf: „Jurnalele oglindesc energia extraordinara, perseverenta si concentrarea cu care s-a daruit artei scrisului, precum si constiinciozitatea neabatuta cu care si-a scris, si-a rescris si iarasi rescris cartile. Valurile mi se pare o opera de arta, de departe cea mai mare carte a ei.”

In aprilie 1925 Virginia Woolf e pe cale sa-si redobandeasca increderea in puterea scrisului, in transpunerea gandurilor in cuvinte, convinsa ca va putea deveni „unul dintre romancierii interesanti, nu voi spune mari, dar interesanti”. In 1925 a publicat Eseurile (The Common Reader) si Doamna  Dalloway, iar Virginia Woolf inregistreaza „temperaturile cartilor”, adica vanzarile, cronicile, favorabile si defavorabile, opiniile. Desi noteaza ca „placerea profunda este scrisul”, scriitorul traieste si din modul in care scrierile sunt primite de critici si cititori. Primite oscilant de critica, ambele carti vor avea succes in randul cititorilor; erau doua scrieri diferite, una in care Virginia Woolf formula si exprima idei, in vreme ce in cealalta se manifesta talentul scriitoarei. Lytton Strachey i-a spus ca „The Common Reader este divin, clasic, iar Doamna Dalloway, cu parere de rau, o piatra cu defecte.” Dar Virginia va continua sa scrie, era singura femeie din Anglia acelor vremuri libera sa scrie ce ii place:

„Scriu in lumina albastrie apoasa a apusului, semnul de cainta al unei zile posomorate si prost dispuse care a disparut, in timp ce norii – nu am nici o indoiala – isi arata aurul peste dealuri, lasandu-si ciucurii  moi si balai deasupra lor.”

In prefata Jurnalului unei scriitoare, Leonard Woolf  face referiri la romanul Valurile; e dificil de oranduit operele unui artist sub forma unui clasament, dar fara indoiala, Valurile este una dintre operele majore ale scriitoarei, ale literaturii secolului al XX-lea. Virginia Woolf a lucrat mult la romanul sau, uneori credea ca va fi „cel mai desavirsit esec”, alteori nu se sfia sa vorbeasca despre omogenitatea cartii: „Putine carti am scris cu atata interes cum scriu Valurile. Chiar si acum, la sfarsit, mai fac cate o descoperire sau doua: nici o volubilitate, nici o aroganta; [...] Acesta este adevarul: Valurile este o carte scrisa la o tensiune asa de inalta, incat nu pot s-o iau si s-o citesc de la un capat la altul intre ceai si masa de seara; [...] Aceasta este numai nota autorului: niciodata nu mi-am stors creierii asa de tare cu o carte.” A inceput sa lucreze la romanul Valurile in septembrie 1929 si l-a terminat in iulie 1931. Cititorii si recenzentii erau unanimi: aparuse cea mai buna carte a Virginiei Woolf!  Succesul literar si mersul vanzarilor ii aduc bucurii, multumirea lucrului temeinic facut, dar umbrele mai vechi ale starilor depresive nu intarzie sa apara. O insemnare din 10 iulie 1933 este graitoare, revenise una din acele stari, dar revenise violent, acut; o stare care ii reamintea de momentele de restriste, o stare nascuta din doua cuvinte neglijente o fac sa paseasca pe un drum nesigur, posomorata si indurerata, cu dorinta de moarte. O stare tulburator  descrisa in Valurile:

„Dar cine sunt eu, care ma reazem de gardul acesta, uitandu-ma cum adulmeca prepelicarul rotindu-se in cerc inchis? Cateodata (nu am implinit inca douazeci de ani) mi se pare ca nu sunt femeie, ci lumina care cade pe gard, pe pamant. Cateodata parca as fi anotimpurile, parca as fi ianuarie, mai, noiembrie; glodul, negura, zorile.” 

 

Inceputul anului 1941 o gaseste pe Virginia Woolf scriind din nou despre depresie, despre singuratate, sperand totusi ca „aceasta troaca a disperarii” nu o va inghiti. N-a fost asa. Depresia degradeaza eul, aduce tristete, singuratate, distruge capacitatea de a fi impacat cu sine si cu ceilalti, duce la prabusirea tuturor structurilor personalitatii. Intr-o carte despre anatomia depresiei, Demonul amiezii, Andrew Solomon ofera o imagine plastica a depresiei devoratoare pornind de la o experienta din copilarie, cand se juca la umbra unui stejar; peste ani, o vita se agatase de copac aproape sufocandu-l; vita, rasucita pe ramurile batranului copac parea de departe a fi frunzisul acestuia. Peste ani, Andrew Solomon ajunge asemenea batranului stejar, pe ceea ce mai ramasese din existenta sa se infasurase depresia: „Ma secatuia si se infasurase in jurul meu, hada, mai vie decat mine.”

Intr-o dimineata de sfarsit de martie, 1941, Virginia ii scria lui Leonard Woolf, printre altele:

„Sunt sigura ca innebunesc iar. Simt ca nu mai putem trece din nou prin acele momente ingrozitoare. Si ca nu-mi voi mai reveni de data asta. Incep sa aud voci si nu ma mai pot concentra. Asa ca voi face ceea ce pare a fi cel mai bun lucru.”

Iar in acel moment, cel mai bun lucru i s-a parut a fi sa-si umple cu pietre buzunarele paltonului si sa intre, resemnata, calma si eliberata, in apele raului Ouse. Poate ca avea in minte finalul romanului Valurile:

„Si in mine se inalta valul. Se umfla. Isi arcuieste spinarea. Simt un dor proaspat, care se cabreaza ca armasarul mandru pe care calaretul il loveste cu pintenii si-l struneste apoi. Tu, care ma porti in spinare, spune-mi ce dusman e acela care se vede venind catre noi, in timp ce tropotul nostru rasuna pe caldaram? E moartea. Moartea e dusmanul. Impotriva ei ma napustesc cu lancea culcata, cu pletele fluturand in urma mea ca pletele unui tanar, ca pletele lui Percival cand galopa in India. Infig pintenii in coastele calului. Neinfrant si darz, ma napustesc impotriva ta, Moarte!”