Esoterismul si stiintele oculte cunosc un reviriment uimitor odata cu aparitia a numeroase scoli si grupuri care se afirma sub diverse denominatiuni. Aceste miscari infloritoare sunt sustinute de o antropologie, o cosmologie si o teologie identice, de factura gnostica. Gnosticul este in sensul larg al termenului cel care cunoaste, pentru ca a avut o revelatie. Prin aceasta cunoastere el este salvat, el nu crede intrucat credinta este inferioara cunoasterii. Aceste grupuri se revendica drept o resurgenta contemporana a „gnozei eterne”. Primele cercetari asupra gnosticismului au fost intreprinse de Johann Lorenz Mosheim, J. Horn si Lewald, care vedeau sursele gnosticismului in filosofia orientala, in dualismul zoroastrian; mai tarziu s-a vorbit de sursa platonismului filonian.

Ferdinand Christian Baur, in 1835, a fost primul care a facut o sinteza asupra gnosticismului ca filosofie religioasa. Baur vedea in gnoza o gandire religioasa nascuta in Alexandria intr-un creuzet in care s-au intalnit crestinismul, iudaismul si paganismul. In vremurile de demult, granitele gnosticismului erau insesizabile; nu era o religie specifica unui popor, nu s-a constituit in Biserica, nu a avut ierarhie. Unii se revendica din crestinism si au pretentia ca interpreteaza corect ideile crestine, in vreme ce altii nu lasa sa se vada vreo influenta crestina.

Interpretarile asupra gnozei si gnosticismului au suportat mutatii semnificative dupa descoperirea bibliotecii copte de la Nag Hammadi, in 1945. Odata cu aceasta descoperire a revenit intrebarea: care sunt originile gnosticismului? Problema esentei gnosticismului este legata de originea sa. Descoperirile de la Nag Hammadi au deschis o importanta cale de cercetare asupra iudaismului heterodox care a jucat un rol capital in formarea si expansiunea gnosticismului. H. Gratz vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea de elemente gnostice in Talmud, pentru ca Gilles Quispel, la mijlocul secolului al XX-lea sa dezvolte teza iudaismului heterodox ca sursa a gnosticismului. In opinia sa, indepartata de cea a adeptilor „iranizarii” gnostice, tema cosmogonica a creatiei, tema antropologica a caderii sufletului si tema cristologica a unui anthropos perfect sunt formulari ale iudaismului heterodox; tezele sale vor capata noi argumente odata cu descoperirile de la Qumran. Pornind de la cele doua descoperiri arheologice majore, Robert McQueen Grant este autorul unor consideratii si mai nete in favoarea originii iudaice a curentului gnostic: gnosticismul ar fi aparut pe ruinele sperantelor apocaliptice si eshatologice nascute dupa daramarea Templului de la Ierusalim. Robert McLellan Wilson adopta un punct de vedere mai nuantat si vede iudaismul ca un intermediar in formarea sistemelor gnostice. Precedand crestinismul in raporturile cu elenismul si iudaismul, cu precadere cel din diaspora, a fost o punte intre lumea greco-orientala si lumea iudeo-crestina.

Dezbaterea privind raportul gnosticismului cu crestinismul este foarte veche de vreme ce Parintii Bisericii condamnau scrierile gnostice. Pozitiile teologilor moderni asupra gnosticismului au fost in general orientate spre apararea crestinismului, dar in secolul al XX-lea a existat un curent care a sustinut ca Epistolele Apostolului Pavel ar contine elemente de gnosticism, dupa cum Evanghelia dupa Ioan ar fi introdus in crestinism mitul iranian al Salvatorului. Dincolo de confruntarile intre scolile teologice, este unanim acceptat ca gnosticii au folosit Noul Testament adaptandu-l cerintelor lor; asa au aparut evangheliile apocrife. Aceste randuri sunt prilejuite de reeditarea cartii Evanghelii gnostice, Bucuresti, Editura Herald, traducere, studii introductive, note si comentarii de Anton Toth, colectia „Manuscris”, 2018, 366 p. Volumul cuprinde cinci texte gnostice: Evanghelia Adevarului, Evanghelia dupa Filip, Evanghelia Egiptenilor, Evanghelia dupa Maria si Evanghelia dupa Toma.

Alaturi de scrierile retinute de Biserica, asa numitul canon al Scripturii, au aparut in primele doua secole numeroase texte reflectand varietatea traditiilor si preocuparile proprii fiecarei comunitati. Studiul apocrifelor Noului Testament este dificil, multe texte s-au transmis fragmentar, unele manuscrise contin diferente considerabile, pentru ca de-a lungul timpului, in lipsa unui control al unei autoritati ecleziastice, au fost supuse remanierilor, modificarilor. Despre gnosticism s-a discutat in secolele II-III, cand Parintii Bisericii condamnau scrierile gnostice ca fiind eretice, apoi discutia s-a reluat la inceputul secolului al XVIII-lea, dar despre textele gnostice propriu-zise se vorbeste de cateva decenii, dupa descoperirile de la Nag Hammadi si de la Qumran, iar accesul la manuscrisele descoperite in aceste localitati a fost posibil integral abia in anul 1979, deci timp insuficient pentru studii aprofundate. Biblioteca copta de la Nag Hammadi contine texte de mare diversitate care, chiar daca nu revolutioneaza cunoasterea gnosticismului, aduce nuante importante care limpezesc intelegerea acestui curent care si-a pus pecetea asupra primelor secole crestine.

Cel mai cunoscut text descoperit la Nag Hammadi este Evanghelia dupa Toma, o culegere de 114 logii atribuite lui Isus; o parte a manuscrisului este prezentata ca o revelatie gnostica, iar o alta parte, sensibil egala, ca o reluare a textelor traditiei sinoptice, dar cu variante notabile. Asemanarea cu textele sinoptice nu inseamna nimic altceva decat reluarea si integrarea lor intr-o doctrina in ansamblu gnostica. Textul care incepe cu o logia celebra si usor enigmatica („Acestea sunt cuvintele cele tainice pe care le-a rostit Isus cel Viu si pe care Didymos Iuda Toma le-a asternut in scris. Si El a spus: «Cel care va gasi talcul acestor spuse nu va gusta moartea»”), nu contine nici o referinta la minuni, nici o aluzie la patimi, nimic despre invierea lui Isus.

Mult timp respinse inainte de a fi cercetate si studiate, astazi textele gnostice sunt privite si interpretate nuantat; aceeasi atitudine s-a manifestat fata de textele apocrife, considerate initial carti la care aveau acces doar initiatii, apoi declarate non canonice, pentru ca incepand cu secolul al XVIII-lea sa fie acceptate ca facand parte din corpusul scriptural. Cercetarea stiintifica din zilele noastre a inceput cu ridicarea discreditarii care plana asupra apocrifelor, apreciind fiecare text in functie de propriile caracteristici. Astfel, acum apocrifele sunt privite ca documente istorice care furnizeaza pretioase informatii asupra mediilor religioase si culturale din care proveneau. Astazi se recunoaste in cercurile stiintifice ca Evanghelia Adevarului contribuie la o mai buna cunoastere a gnosticismului lui Valentin si a etapelor evolutiei sale. Pentru gnostici salvarea este conceputa ca o restaurare a unitatii pierdute, reintoarcerea catre interioritate, separarea de lume.

Dar spiritul nu poate accede la salvare fara initiativa divina, iar aceasta poate fi uneori insasi o carte gnostica, scrisa de un personaj divin al Pleromei, cum ar fi Set care a scris Evanghelia Egiptenilor; cartea a fost asezata in inaltul muntilor acolo unde soarele nu se culca niciodata, deci intr-un loc transcendent.

Ca aparatori neconditionati ai dogmei, teologii se vor grabi sa respinga cu vehementa scrierile gnostice, de multe ori fara o minima documentare, doar in virtutea diferentei, gnosticismul este altceva decat crestinismul. Unul dintre filosofii care au incercat sa gaseasca o unitate inteligibila a curentelor gnostice, incercand in acest fel sa prezinte deopotriva spiritul gnostic si esenta gnosticismului, a fost Hans Jonas. El a pornit de la procesul de elenizare in care distinge doua perioade; prima este cea de impunere a elenismului dupa Alexandru cel Mare pana la sfarşitul secolului I d.Hr.; a doua este perioada intalnirii crestinismului cu Orientul elenizat si cu curentele sale religioase: iudaismul elenistic, filosofia ebraica alexandrina, astrologia si magia babiloniana. In aceasta efervescenta de intalniri, Hans Jonas descopera un fond spiritual comun, principiul gnostic. Pentru Hans Jonas experienta religioasa a gnosticului este experienta exilului trait intr-un context simbolic. Din lumea cereasca vine chemarea care desteapta sufletul si ii arata drumul salvarii; miscarea gnostica nu este un sincretism oriental, ci o experienta a salvarii, nascuta intr-o situatie de criza a lumii greco-romane si a lumii orientale. Este experienta religioasa a lui homo gnosticus.