Intr-unul dintre ultimele sale articole, Charbonneau-Lassay semnaleaza, in mod foarte just, faptul ca legenda Sfantului Graal, scrisa in secolul XII, insa mult anterioara prin originile sale, are legatura cu ceea ce s-ar putea numi „preistoria Inimii Euharistice a lui Iisus”, deoarece ea este, in realitate, o adaptare crestina a stravechilor traditii celtice. Ideea acestei apropieri ne-a venit deja cu ocazia unui articol anterior de-al sau, extrem de interesant din punctul de vedere in care ne situam, intitulat „Le cœur humain et la notion du Cœur de Dieu dans la religion de l’ancienne Egypte”, din care reproducem pasajul urmator: „In hieroglife, scrieri sacre in care adesea imaginea lucrului reprezinta chiar cuvantul ce il desemneaza, inima nu a fost totusi figurata decat printr-o emblema: vasul. Intr-adevar, nu este inima omului vasul in care viata se elaboreaza continuu cu sangele sau?”

Acest vas, luat ca simbol al inimii si substituindu-i-se acesteia in ideografia egipteana, ne-a trimis imediat cu gandul la Sfantul Graal, cu atat mai mult cu cat vedem in acesta din urma, in afara sensului general al simbolului (considerat de altfel deopotriva sub cele doua aspecte ale sale, divin si uman), inca o relatie speciala si mult mai directa cu insasi Inima lui Hristos.

Intr-adevar, Sfantul Graal este cupa ce contine pretiosul sange al lui Hristos, si care il contine de doua ori chiar, pentru ca ea a folosita mai intai la Cina cea de Taina, iar apoi Iosif din Arimateea a strans in ea sangele si apa ce curgeau din rana deschisa de lancea centurionului in coasta Mantuitorului. Aceasta cupa se substituie deci, intr-un fel, Inimii lui Hristos ca receptacul al sangelui sau, luandu-i locul, ca sa spunem asa, si devenindu-i un echivalent simbolic; si nu e cu atat mai remarcabil, in aceste conditii, faptul ca vasul a fost deja odinioara o emblema a inimii? De altfel, sub o forma sau alta, cupa - la fel ca si inima insasi - joaca un rol foarte important in multe dintre traditiile antice; si, fara indoiala, asa stateau lucrurile mai ales la celti, deoarece de la ei a venit ceea ce a constituit fondul insusi sau cel putin trama legendei Sfantului Graal.

E regretabil ca nu se poate cunoaste cu precizie care era forma acestei traditii anterioare crestinismului, asa cum se intampla cu tot ce priveste doctrinele celtice, pentru care invatatura orala a fost intotdeauna unicul mod de transmitere folosit; pe de alta parte, exista destule concordante pentru a se putea, cel putin, lamuri sensul principalelor simboluri care figurau in aceste traditii, acesta fiind, in definitiv, lucrul esential.

Dar sa revenim la legenda sub forma in care ne-a parvenit; ceea ce spune ea despre insasi originea Graalului este demn de atentie: aceasta cupa ar fi fost cioplita de ingeri dintr-un smarald desprins de pe fruntea lui Lucifer in momentul caderii sale. Acest smarald aminteste in mod frapant de urna, perla frontala care, in iconografia hindusa, tine adesea locul celui de-al treilea ochi al lui Siva, reprezentand ceea ce se poate numi „simtul eternitatii”. Aceasta apropiere ni se pare cea mai potrivita pentru a clarifica pe deplin simbolismul Graalului; si am putea chiar sesiza aici o relatie in plus cu inima, care este, pentru traditia hindusa ca si pentru multe altele, dar poate mai pregnant in prima, centrul fiintei integrale, si de care, in consecinta, trebuie legat in mod direct acest „simt al eternitatii”.

Se spune apoi ca Graalul i-a fost incredintat lui Adam in Paradisul terestru, dar ca, in momentul caderii sale, l-a pierdut la randul sau, caci nu l-a putut lua cu el atunci cand a fost alungat din Eden; si acest fapt devine foarte clar prin sensul pe care l-am indicat. Omul, indepartat de centrul sau originar prin propria-i greseala, s-a aflat de atunci inchis in sfera temporala; el n-a mai putut atinge punctul unic din care toate lucrurile sunt contemplate sub aspectul eternitatii. Paradisul terestru, intr-adevar, era realmente „Centrul Lumii”, asimilat peste tot in mod simbolic cu Inima divina; si nu se poate spune ca Adam, atata timp cat a fost in Eden, traia cu adevarat in Inima lui Dumnezeu?

Ceea ce urmeaza este si mai enigmatic: Set obtine permisiunea de a intra in Paradisul terestru, putand astfel sa recupereze pretiosul vas; or, Set este unul dintre simbolurile Mantuitorului, cu atat mai mult cu cat chiar numele sau exprima ideea de fundament, de stabilitate, si anunta intr-un fel restaurarea ordinii primordiale distruse prin caderea omului. Exista deci de atunci cel putin o restaurare partiala, in sensul ca Set si cei ce dupa el s-au aflat in posesia Graalului puteau stabili, prin aceasta, undeva pe pamant, un centru spiritual care era ca o imagine a Paradisului pierdut. Legenda, de altfel, nu spune unde, nici de catre cine a fost pastrat Graalul pana in vremea lui Hristos, nici cum a fost asigurata transmiterea sa; insa originea celtica ce i se recunoaste lasa sa se-nteleaga ca druizii au avut un rol in aceasta transmitere si ca trebuie considerati printre pastratorii regulari ai traditiei primordiale.

In orice caz, existenta unui asemenea centru spiritual sau chiar a mai multora, simultan sau succesiv, nu pare sa poata fi pusa la indoiala, orice s-ar crede despre localizarea lor; e de retinut faptul ca, peste tot si intotdeauna, aceste centre au primit, intre alte denumiri, si pe cea de „Inima a Lumii” si ca, in toate traditiile, descrierile referitoare la ele sunt bazate pe un simbolism identic, ce poate fi urmarit pana in detaliile cele mai precise.