‒ Boala cea mai raspandita despre care vorbesc batranii cei sfinti, a inceput parintele Maximos, este ignoranta. In limbajul lor insa „ignoranta” nu inseamna lipsa informatiilor corecte sau a cunoasterii intelectuale. Ceea ce inteleg ei [prin acest termen] este faptul ca inima il ignora pe Dumnezeu si, din cauza absentei acestei experiente directe a lui Dumnezeu, fiintele umane nu pot intelege ce inseamna sa traiesti despartit de El. Prin urmare, nu-si dau seama cat de cumplita este privatiunea si nenorocirea lor.

‒ Ceea ce nu cunosti nu-ti lipseste, am adaugat. Cred ca este la fel ca in cazul oamenilor care traiesc in orase poluate. Sunt deplin multumiti, pentru ca nu au respirat niciodata aerul curat si proaspat de la munte sau de la tara.

‒ Este o analogie buna. In ceea ce ma priveste, de fiecare data cand cobor in Nicosia, am o problema cu apa. Chiar nu pot s-o beau. Nu se poate compara cu apa de munte pe care o avem aici. Pentru oamenii care traiesc in oras insa apa are un gust foarte bun. La fel este si relatia noastra cu Dumnezeu. Exista o perioada in viata noastra cand nu avem nicio experienta in privinta lui Dumnezeu. De aceea nu-i simtim lipsa. Apoi, fie printr-o iluminare brusca, fie printr-o practica indelungata, intrezarim prezenta lui Dumnezeu. Modesta mea experienta legata de Dumnezeu m-a ajutat sa inteleg cuvintele lui Hristos, atunci cand a zis: „Eu sunt lumina care lumineaza lumea”.

‒ Atunci mi-am dat seama, a continuat parintele Maximos, de intunericul in care traisem pana atunci. Era un intuneric atat de dens, incat puteai sa-l apuci cu mainile, sa-l tai cu cutitul. Cand nu stim, suntem multumiti cu intunericul. Recunoasterea apare atunci cand traim experienta luminii, nu inainte. Vezi tu, cat timp suntem in intuneric, nu numai ca presupunem ca aceasta este starea fireasca a lucrurilor, dar si ca asa este bine sa fie.

I-am spus parintelui Maximos ca asta imi amintea de parabola pesterii lui Platon. Cei mai multi oameni, scria Platon, traiesc intr-o pestera intunecoasa. Sunt legati de un stalp cu fata la perete. Lumina care vine de afara prin deschizatura pesterii creeaza umbre pe pereti. Aceste umbre sunt luate drept realitate de oamenii legati de stalpi. Numai cateva suflete indraznete reusesc sa se dezlege si, cu mare greutate, se tarasc afara din pestera si cunosc lumina soarelui. Acesti oameni sunt extaziati de descoperirea lor. Acesti putini eliberati isi stabilesc drept scop in viata sa se intoarca in pestera si sa le spuna prietenilor lor vestea cea buna, ca in afara pesterii este lumina si viata, ca nu trebuie sa-si petreaca viata in intuneric. Dar atunci cand anunta descoperirea, aproape nimeni nu-i crede. Majoritatea prefera sa ramana legati la stalpii lor, luand reflectia umbrelor drept unica lume reala.

‒ Lumea din afara pesterii lui Platon, a subliniat parintele Maximos, este in realitate Hristos, iar cei care vad lumina sunt sfintii care au cunoscut iluminarea de-a lungul erelor. Locuitorii pesterii care nu vor sa raspunda mesajului sunt cei ale caror inimi sunt inchise si care nu sunt receptivi la vestile bune. De aceea batranii duhovnici te sfatuiesc ca, inainte sa-i vorbesti cuiva despre Dumnezeu, sa te rogi pentru acel om, astfel incat harul sa mearga inaintea ta si sa pregateasca terenul. Dar, chiar si asa, oamenii a caror inima este inchisa nu pot vedea lumina, orice ar fi.

Parintele Maximos a continuat, spunand ca terapia suprema a inimii necesita un efort urias, inainte sa poata dobandi gnosis Theou, cunoasterea lui Dumnezeu.

‒ Asa cum am vorbit ieri, cunoasterea lui Dumnezeu nu se poate dobandi prin carti despre teologie si dogma. Cunoasterea lui Dumnezeu se poate dobandi numai prin practici spirituale lungi si laborioase.

Parintele Maximos s-a jucat cateva secunde in tacere cu mataniile, pe care le avea intotdeauna la el. Era ca si cand aceste matanii i-ar fi dat un plus de putere si de energie.

‒ Noi am pierdut cunoasterea lui Dumnezeu, a continuat parintele Maximos, in momentul in care am transformat Biserica (Ecclesia) din experienta in teologie, dintr-o realitate vie in principii morale, valori pozitive si idealuri inalte. Iar cand s-a intamplat aceasta, a continuat cu umor parintele Maximos, am devenit ca niste cutii de tinichea fara nimic inauntru.

In cuvintele parintelui Maximos era multa pasiune. Imi amintesc de o intamplare cand ii dojenise in gluma pe niste tineri teologi pentru ca se prezentasera ca „teologi”.

‒ Ca sa va numiti teologi, i-a tachinat el, inseamna sa fi fost milostiviti de cunoasterea lui Dumnezeu, precum Sfantul Ioan Teologul sau Sfantul Vasile cel Mare. Voi ati fost? Va puteti numi pe drept cuvant teologi, numai pentru ca ati citit cateva carti si ati obtinut un titlu in asa-numita „teologie”? Nu credeti ca este cam indraznet din partea voastra?

Parintele Maximos le oferise atunci o lectie despre diferenta dintre a-l cunoaste pe Dumnezeu prin cursurile de teologie si a-l cunoaste pe Dumnezeu prin inima. Le-a spus ca un taran sarac si umil poate deveni sfant prin practici spirituale sarguincioase si prin rugaciuni neincetate, dobandind astfel cunoasterea lui Dumnezeu, in timp ce un savant care publica volume de teologie si este mandru de realizarile lui lumesti poate fi complet ignorant in privinta cunoasterii lui Dumnezeu.

‒ Dupa ignoranta, care este prima boala a inimi, a continuat parintele Maximos, urmeaza boala inrudita: uitarea. Inima nu si-l aminteste pe Dumnezeu. A uitat ce inseamna sa fii in starea de rugaciune.

‒ A nu fi intr-o stare de rugaciune se considera o boala? m-am mirat eu.

‒ Bineinteles. Sfintii au repetat acest adevar de nenumarate de ori de-a lungul veacurilor; ca starea fireasca a unei fiinte umane este aceea de continua contemplare si amintire a lui Dumnezeu. Nu ma refer prin aceasta la amintirea mentala a lui Dumnezeu, ci la amintirea care lucreaza in launtrul inimii.

‒ Dar cum lucreaza? Cum mi-l pot aminti pe Dumnezeu in inima? Pentru mine este usor sa incuviintez din cap ceea ce ati spus, dar tot nu-mi este clar cum se ajunge la o asemenea stare.

‒ Sa-ti explic. Gandirea este o forma de energie, nu-i asa? Este firesc ca, ori de cate ori citim, scriem, spalam podeaua, gatim etc., sa facem acest lucru cu ajutorul gandirii. Pentru cei care se angajeaza intr-un [exercitiu] spiritual (asceza – askesis), inima, centrul cel mai important, lucreaza de asemenea. Astfel, in acelasi timp in care gandirea este concentrata pe o anumita activitate, cum este spalatul vaselor, inima face altceva. Sunt perfect constient de faptul ca este probabil dificil de inteles acest lucru. Dar te rog sa ma crezi, este posibil. Inima este legata de Dumnezeu, traieste cu Dumnezeu, functioneaza in Dumnezeu si este bucuroasa de prezenta lui Dumnezeu, atunci cand omul este absorbit de activitatile lumesti. Omul poate fi chiar adormit, dar inima lui functioneaza prin harul Duhului Sfant.

‒ Presupun ca acest lucru se intampla in mod firesc, atunci cand omul stapaneste arta rugaciunii, adica stie cum sa se roage fara incetare. Asta este ceea ce ati spus mai inainte, nu-i asa? l-am intrerupt.

‒ Exact. Metoda traditiei spirituale atonite pentru a atinge aceasta stare este sa inveti cum sa spui Efche – Rugaciunea lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”) fara incetare. Acesta este modul practic de mobilizare a mecanismului inimii pentru a se deschise spre Gratie. Vezi tu, Kyriacos, in insusi numele lui Iisus este integrata puterea lui Dumnezeu. Asadar, invocand in repetate randuri numele sacru, invitam harul lui Dumnezeu sa ne ia in stapanire inimile si mintile, sa ne apere de efectele daunatoare. Asa cum spunea inteleptul Sofronie: „Numele lui Iisus Hristos este pentru credincios ca zidul inalt al unei fortarete care ii da sufletului puterea sa se opuna influentelor daunatoare din afara”.

‒ Nu este usor sa faci acest lucru, vreau sa spun, sa-ti mentii gandirea concentrata pe Rugaciune. Cum pot sa citesc o carte, sa tin un curs in clasa si sa fiu in acelasi timp in starea de rugaciune? Sunt nedumerit. Imi amintesc ca am citit lucrarea unui batran care propunea ca practicienii fara experienta Rugaciunii sa nu incerce sa o combine cu o munca intelectuala intensa, cum ar fi tinerea unei prelegeri sau citirea unei carti stiintifice. Daca incercam sa facem doua lucruri in acelasi timp, pana la urma le facem pe amandoua prost.

‒ Este in mod sigur un sfat intelept, a spus parintele Maximos. La inceput este mai usor sa reciti Rugaciunea atunci cand faci ceva care nu necesita concentrarea atentiei, cum ar fi spalatul vaselor. Lipsa de experienta nu trebuie insa sa te descurajeze. Este o dificultate pe care o poti depasi cu timpul. Retine ca in stadiile timpurii ale practicii spirituale nu trebuie sa te preocupe calitatea rugaciunii, daca mintea ta este sau nu concentrata asupra cuvintelor. Indiferent ce faci in aceasta etapa, mintea ta va rataci. Nu ai cum sa eviti acest lucru. Dar Rugaciunea isi are propria putere si energie. Pe masura ce o repeti in minte sau cu voce tare, va avea treptat un impact asupra lumii tale psihospirituale. Te rog sa ma crezi, a adaugat parintele Maximos, va lucra ca un buldozer care deschide drumul, daramand treptat stancile si dand pamantul la o parte. Asa lucreaza Rugaciunea. Deschide drumul pentru ca harul sa ne viziteze inima. Iar cand acest lucru se intampla, atunci inima lucreaza singura, independent de orice altceva faci. Intra intr-o relatie continua cu Dumnezeu.

‒ Presupun ca in felul acesta uitarea, ca boala a inimii, ia sfarsit.

‒ Exact. Amintirea neintrerupta a lui Dumnezeu se intoarce in inima. Asa devin oamenii ceea ce au fost inainte de Cadere, exact asa cum au fost creati dupa chipul lui Dumnezeu. De aceea vei vedea calugari recitand Rugaciunea in timp ce executa fel de fel de treburi banale.

Extras din volumul Muntele tacerii de Kyriacos C. Markides

Colectia Spiritualitate Crestina, coordonata de Mihai Lita (Senior Editor)

Traducator: Anca Irina Ionescu