Încă de la prima ediție (din 2011) a faimoasei cărți a lui Nisargadatta Maharaj apărute la noi, cu titlul Eu sunt Acela (Editura Herald, traducere de Gabriel Matei), densitatea cuprinsului său m-a uimit, a fost ca o lovitură de trăsnet prin frumusețe, adecvare, altitudine spirituală, formulare estetică. Nisargadatta (1897–1981) are aceeași realizare și filosofie ca Ramana Maharshi, dar transmise în alți termeni și în alt stil. Este mai liber în exprimare, mai apropiat de omul contemporan, folosește o altă terminologie decât Maharshi. Născut într-un sat din provincia Maharashthra, ulterior stabilit pentru totdeauna la Bombay, Nisargadatta Maharaj a fost călăuzit de un venerat maestru al unei străvechi linii inițiatice, considerată a descinde din legendarul yoghin Dattatreya. Deși era, așadar, o întruchipare vie a spiritualității indiene, face apel, în mod deliberat, mai rar și cu o anumită discreție, la termenii ei religioși consacrați. Poate fiindcă, prin însuși felul său de a fi, apropiat și colocvial, se înfățișează interlocutorilor ca un om întru totul aidoma lor, în pofida unui discurs insolit, de mare complexitate intelectuală, dar și de o inegalabilă căldură umană, care îi stupefiază și îi incită. Identic, totuși, prin mesaj, cu acela al lui Sri Ramana sau Iisus.

Perioada lui de predicație mundană se suprapune, temporal vorbind, debutului postmodernismului și primei perioade a acestuia, iar vizitatorii sosiți la el pentru lămuriri par mult mai ireverențioși decât aceia ai lui Ramana, deoarece nu au viziunea măreției sale, nici a sensului eliberării (moksha): îl consideră obligat să-i scoată din multiple nevoi, din fundăturile existenţiale unde au ajuns, chiar dacă unii nu-și recunosc impasul, mândri de unele realizări spirituale pe care cred că le-au dobândit. Maharaj se arată, mereu, foarte binevoitor și le cere să-și povestească pe scurt experiențele de viață, îi ascultă cu multă răbdare, le pune întrebări și, de la un moment dat încolo, fie îi încurajează pe cei deprimați, fie, celorlalți, le năruie întreg edificiul pe care li se sprijină șubreda încredere în sine, bazată numai pe elemente exterioare, dovadă că nu au coborât deloc, așa cum credeau, până la rădăcinile ființei. Le arată tuturor inadvertențele din gândire, atitudine, comportament și le dă sfaturile trebuincioase, cu o încredere nezdruncinată în forța cuvântului sacru de a reverbera peste ani, după o perioadă germinativă necesară, și de a purta roade la momentul potrivit. Cuvintele unui maestru, explică el, au întotdeauna eficacitate, e nevoie de timp pentru a se fixa în mentalul ascultătorului, operând modificări structurale, dar ele nu pot eșua. Împlinirea, fructificarea lor depinde, însă, de receptivitatea discipolului.

Maharaj se oferă pe sine drept exemplu: a fost un om obișnuit, atent, însă, la spusele maestrului său și totalmente devotat lui. În rest, a dus o viață banală, a întemeiat o familie, s-a ocupat, din obligație, cu negoțul de țigări, perfect conștient că fumatul e nociv, apoi a suferit din pricina nefericitei inițiative a municipalității de a-i înființa o toaletă publică exact în fața casei, ceea ce a avut de asemenea o influență negativă asupra sănătății locatarilor ei. Acesta a fost cadrul, nu prea generos, rânduit de soartă pentru viața sa, însă orele libere și le-a închinat asumării învățăturilor împărtășite de maestrul său, la scurtă vreme decedat. Despărțirea, petrecută exclusiv în lumea fenomenală, nu a influențat cu nimic relația maestru-discipol, de o neasemuită frumusețe, așa cum decurg lucrurile în tradiția indiană. Tânărul adept Maruti (prenumele său real) nu a contenit să mediteze la înțelesul adânc al învățăturilor primite și după trei a parvenit la cunoașterea Sinelui suprem, adică a naturii sale adevărate. Nu a fost un pasionat al culturii, nu a lăsat scrieri, dar spusele sale au fost reținute, notate de cei sosiți să-l asculte vorbind în casa fiului său, acolo unde se exprima despre cele mai înalte chestiuni transcendentale fără a deține un ashram (așezământ spiritual) propriu-zis.

Orizontul său era uimitor de larg, aborda probleme din orice domeniu al cunoașterii, cu elocvența incomparabilă a unui distins intelectual, informat în majoritatea disciplinelor și, desigur, versat posesor al noțiunilor de spiritualitate hindusă, dar evitând să devină prețios în limbaj ori să afișeze o atitudine dogmatică. Nu se lăsa provocat de întrebările aparent obraznice ale vizitatorilor, le întâmpina cu bunătate. De fapt, mostrele de impertinență se dovedeau a fi tot atâtea expresii ale nerăbdării și deznădejdii. Treptat, tonul vizitatorului se potolea, acesta își recunoștea impasul, solicitările făceau loc admirației neprecupețite față de omul din față, atât de straniu și împărtășind lucruri uluitoare. Acestuia i se simțea superioritatea și, treptat, orice împotrivire interioară a oaspetelui se domolea.

Eu sunt Acela este o carte de convorbiri înregistrate, numerotate de la 1 la 101. Fiecare este completă în sine, nu există o evoluție doctrinară în cele expuse cu fiecare prilej, sub o formă adesea diferită, ce-i drept, apanaj al talentului literar indubitabil al maestrului, expert în crearea clipelor de suspans, de tensiune cognitivă iluminatorie, de unicitate expresivă.

Încă de la prima convorbire Maharaj vorbește despre aparențe și esență. Lumea comite, de regulă, eroarea de a se identifica în totalitate cu ceea ce se vede – corp, minte (clasica lume a numelor și a formelor, din viziunea filosofică indiană asupra existenței). Pentru a ajunge la sursă, la propria natură, sfatul înțeleptului constă în efortul necontenit de a pătrunde adânc în senzația de eu sunt. Restul percepțiilor, legate de trup, sentimente, gânduri, idei, posesiuni, reprezintă simple elemente atașate acestei esențe. Toate autoidentificările menționate induc în eroare. Din pricina lor, omule, te iei drept ceea ce nu ești, avertizează Sri Nisargadatta Maharaj: „Păstrează-l pe eu sunt în focarul atenției, amintește-ți că ești, privește-te fără încetare; atunci inconștientul va curge în conștient fără vreun efort special din partea ta. Dorințele greșite și falsele frici, ideile eronate și inhibițiile sociale acționează ca o piedică în liberul joc al inconștientului și al conștientului. Odată libere să se amestece, cele două devin una și una devine totul. Persoana se topește în martor, martorul în conștiență, conștiența în ființa pură. Și totuși, identitatea nu-i pierdută, ci numai limitările ei. Ea este transfigurată și devine Sinele real, sadgurul, prietenul și ghidul etern. Nu te poți apropia de el prin devoțiune. Nicio activitate exterioară nu poate atinge sinele lăuntric; adorarea și rugăciunile rămân numai la suprafață. Ca să mergi mai adânc, meditația este esențială – strădania de a trece dincolo de stările de somn, de vis și de veghe. La început încercările sunt neregulate, pe urmă ele se produc mai des, devin regulate, apoi continue și intense, până când sunt învinse toate obstacolele. Vizitatorul: Obstacole la ce? Maharaj: La uitarea de sine.” (Convorbirea nr. 86)

În scurtul paragraf de mai sus este cuprinsă integral învățătura lui Maharaj, după cum este și trasată, elegant, cu precizie, filiația sa în imemoriala doctrină indiană a eliberării (moksha). Înțeleptul vorbește despre conștiență (în engleză, awareness, termen echivalabil, eventual, cu trezvia isihastă). Sri Ramana înțelegea prin conștiință același lucru. Maharaj, în schimb, desemnează prin conștiință intelectul, adică mintea, ego-ul. Iată o deosebire terminologică între cei doi maeștri spirituali. Identic, desigur, este fondul, dezideratul de nimicire a personalității, de topire a eului individual în Sinele universal, un eveniment efectiv, petrecut dincolo de pragul rațional. Iluminarea constituie o explozie a minții, presupune un nou fel de a ființa, pur spiritual, nu o simplă adeziune mentală sau emoțională. De aceea, Sinele, spune Nisargadatta, este inaccesibil prin intenții bune, rugăciuni, chiar și prin devoțiune. El se revelează doar prin aflarea substratului ontologic imuabil. Precizăm că e vorba de fundalul pe care își succed una alteia stările de veghe, vis, somn profund, după cum explică o Upanișadă fundamentală, Mandukya Upanișad.

Vedem cât de fluent se referă Maharaj la noțiuni psihologice de coloratură occidentală, cum ar fi inconștientul (în altă parte va vorbi și despre supraconștient), indicând procesul ireversibil de topire a tuturor acestor realități secunde în ființa pură, în Absolut, acel Unu-fără-de-al-doilea, de asemenea moștenit din Upanișade. Sinele nu șterge identitatea, ci numai limitările ei, prin confuzia cu elementele adjuncte, upadis, depuse ca un văl pe neprihănirea Sinelui. A scăpa de uitare (pramada), a reveni la adevăr e cea mai mare faptă de eroism a omului.

Problemele majore ale ființării sunt introduse de el pe deplin încă de la început, chiar dacă în stilul său tipic, spontan, conversațional, sub forma unei afirmații cruciale, repetată de-a lungul întregului corpus al convorbirilor: „atâta timp cât cunoaștere înseamnă descrierea în termenii a ceea ce este deja cunoscut (percepții sau concepte), nu poate să existe cunoaștere de sine”, din simplul motiv că adevărul ființării tale „nu poate fi descris altfel decât ca negație totală.” Înțelegem, așadar, apofatismul inconturnabil al rostirii mistice, comun și limbajului unor sfinți creștini. Un apofatism care nu ar trebui să mire, de înțeles îndată din interiorul acestei trăiri, deci numai din ea.

Deși „nu ești nimic perceptibil sau imaginabil”, totuși, „fără tine nu poate exista nici percepție, nici imaginație”, insistă Nisargadatta Maharaj. Atunci când vizitatorul întreabă cum să ajungă la esență, Maharaj îl lămurește: „nu trebuie să ajungi la ea, căci tu ești chiar esența. Ea va ajunge la tine, dacă îi dai o șansă. Renunță la atașamentul tău față de ireal și atunci realul își va ocupa repede și fără piedici locul cuvenit. Încetează să te închipui ca fiind sau făcând una sau alta și realizarea că tu ești sursa și inima a tot ceea ce este va începe să-ți devină clară. Odată cu aceasta va veni o mare iubire care nu este alegere sau preferință, nici atașament, ci o putere care face ca toate lucrurile să fie plăcute și demne de iubit.” (Convorbirea nr. 1)

Atunci când un vizitator îl crede o persoană superioară, Maharaj se delimitează de asemenea distincții. El nu consideră pe nimeni inferior lui. Spiritualicește, cu toții suntem egali, declară cu hotărâre. Diferența între el și vizitator este doar de conștientizare, de luciditate, s-ar putea spune: „Viața mea e o succesiune de evenimente, întocmai ca a ta. Numai că eu sunt detașat și văd spectacolul trecător ca pe un spectacol trecător, în vreme ce tu te agăți cu tărie de lucruri și înaintezi odată cu ele.” Nisargadatta nu este impresionat de părerea elevată a vizitatorului despre el, pentru că în orice clipă se poate schimba. „De ce acorzi importanță părerilor, chiar și celor personale?” Repetă: nu se consideră cu nimic diferit de ceilalți, dar mintea sa nu există, ci doar conștiința în care se întâmplă totul – „un lucru destul de evident, a cărui experimentare se află la îndemâna tuturor. Numai că tu nu privești cu destulă atenție.” Cauza este greșita focalizare a atenției privitorului, total indiferent tocmai față de comoara sinelui său. „Mintea ta este în întregime împreună cu lucrurile, cu oamenii și ideile, niciodată cu sinele tău. Adu-ți sinele în focarul atenției, fii conștient de propria ta existență... Realul nu este ceva imaginar, nu e un produs al minții... Este nevoie doar să scapi de tendința de a-ți defini sinele. Toate definițiile se aplică numai trupului și așteptărilor sale. De îndată ce obsesia cu privire la trup dispărea, vei reveni la starea ta naturală, spontan și fără efort.” (Convorbirea nr. 2)

Ce este Sinele? Proclamat de Upanișade, el nu este nimic senzorial sau conceptibil, ci acela care face posibile percepția și conceptualizarea. Nevăzut și lipsit de calități, este sursa tuturor entităților manifestate, lucruri și ființe. Pe deplin sacru, e situat dincolo de intelect; intangibil, nu se poate vorbi despre el. Din fericire, poate fi sugerat, indicat:

„În evenimentul prezent există ceva excepțional, unic, ceva ce evenimentul precedent sau cel viitor nu îl au. Există o vitalitate, o luminozitate în jurul lui, o realitate; el se conturează de parcă este iluminat. Asupra actualului există , pe care trecutul și viitorul nu o au.

Vizitatorul: Ce anume dă prezentului acea ?

Maharaj: Nu există nimic special în evenimentul prezent, care să-l facă diferit de trecut și de viitor... Ce anume face prezentul atât de diferit? Evident, prezența mea. Eu sunt real, căci eu sunt totdeauna acum, în prezent, iar ceea ce este cu mine acum participă la realitatea mea. Trecutul este în amintire, viitorul – în închipuire.”

Maharaj observă cu justețe că, de fapt, evenimentul prezent nu are nimic deosebit, el poate fi „un fenomen simplu, periodic, precum bătaia ceasului”, dar „un lucru focalizat în acum este cu mine, căci eu sunt veșnic prezent; propria mea realitate este ceea ce împărtășesc eu evenimentului prezent.” Vizitatorul obiectează, prin observația că „tratăm lucrurile amintite ca și cum ar fi reale”, dar Maharaj îi arată că „luăm în considerare amintirile numai când acestea vin în prezent. Lucrurile și gândurile s-au schimbat și se schimbă în permanență, dar sentimentul că ceea ce este acum este real nu s-a schimbat niciodată, nici măcar în vis.”

Omul s-a înlănțuit singur, reducându-și potențialul infinit la câțiva indicatori exteriori, începând cu cei biologici și sociali, simple închipuiri limitative. În acest mod el trăiește doar la nivelul minții. Dar, devoalează Maharaj crudul adevăr, „prin însăși natura ei mintea limitează, divide și opune rezistență. Poate să existe o altă minte care unește și armonizează?” El știe sigur că da. Debusolatului căutător, curios asupra modului de identificare a acestei a doua minți, îi dă un răspuns simplu: „trecând dincolo de mintea care limitează, divide și opune rezistență.” O vom găsi „în încheierea procesului mental așa cum îl știm noi. Când acesta ia sfârșit, acea minte se naște.” Nisargadatta precizează rolul perseverenței iubitoare de-a lungul întregului proces iluminatoriu: noul cuget este „o minte care include, este iubire în acțiune, luptând împotriva circumstanțelor, mai întâi învinsă, în cele din urmă victorioasă.” (Convorbirea nr. 3)

Convorbirile cuprind numeroase reflecții scăpărătoare despre o multitudine de teme incidentale, desprinse din experiența vizitatorilor lui Nisargadatta. În mod vădit, nu puțini dintre aceștia sunt interesați obsesiv de originea unor fapte, situații, evenimente. Nisargadatta Maharaj recunoaște că nu e fascinat de cunoaștere, de vreme ce ea nu se poate aplica decât lucrurilor străine de natura proprie. Un discipol nedumerit îi reamintește: „deunăzi ne-ai spus că nu există un astfel de lucru precum karma. Totuși, noi vedem că fiecare lucru are o cauză, iar suma tuturor cauzelor se poate numi karma.” Nisargadatta îi răspunde: „Câtă vreme te consideri a fi un corp, vei atribui cauze fiecărui lucru. Eu nu zic că lucrurile nu au cauze. Fiecare lucru are nenumărate cauze. El este așa cum este pentru că lumea este așa cum este. Fiecare cauză acoperă întreg universul cu ramificațiile ei. Când îți dai seama că ești absolut liber să fii ceea ce consimți să fii, că ești ceea ce pari să fii din cauza ignoranței sau a indiferenței tale, atunci ești liber să te revolți și să te schimbi. Ți-ai îngăduit să fii ceea ce nu ești. Cauți cauzele care te-au făcut să fii ceea ce nu ești! [ego-ul, non-sinele, n. ns., S.-G. D.] Este o căutare zadarnică. Nu există altă cauză decât ignoranța ta cu privire la ființa ta reală, care este perfectă și dincolo de orice cauzalitate. Tot universul este răspunzător de tot ceea ce se întâmplă, iar tu ești sursa universului.” (Convorbirea nr. 71)

Am ales spre final, drept exemplu, cauzalitatea, un subiect pe care se cheltuiește astăzi enorm de multă energie, generator de ipoteze veșnic în dezbatere (privind trecutul omenirii, geneza cosmosului etc.), pentru a ilustra cât mai clar orientarea spirituală autentică. Este legitimă, la nivel lumesc, strădania savanților de a elucida chestiuni științifice. Prin contrast, privind dinspre transcendență, ele sunt lipsite de relevanță, aparținând non-Sinelui, tranzitoriului, efemerului, stratului mental al ființării, ego-ului cosmic. Dialogurile purtate cu Nisargadatta Maharaj dezvrăjesc, spulberă iluziile omenești. Sunt aur curat, o împletire, la nivelul expresiei, a atemporalului cu particularul, spre a veni, cu incredibilă solicitudine, înspre cei dornici să descifreze rosturile existenței.

Un eseu de Simona-Grazia Dima apărut în revista Hyperion nr. 4-5-6 / 2026.