Este nevoie să dăm naştere unei noi viziuni despre parentaj. Această viziune trebuie să se bazeze pe ceea ce ştim despre legătura specială dintre părinte şi copil, prin care fiecare comunicare, chiar şi una obişnuită, devine o acțiune solemnă. Ea trebuie să se bazeze pe respectul pentru ceea ce copiii noştri ne pot aduce şi oferi, precum şi pentru ceea ce le putem oferi noi. Prin lumina pe care o aruncă asupra noastră, putem vedea ce este rănit şi ascuns în noi înşine şi ne deschidem, într-o manieră creativă, față de noile modalități de a aborda probleme. Prin intermediul lor, putem înțelege că parentajul este un proces spiritual, în care primim înapoi înzecit dragostea pe care le-o dăm.

Există foarte puține modele pentru acest fel de parentaj. Cu toții suntem nişte pionieri. Trebuie să schițăm şi să parcurgem această nouă viziune pas cu pas, smerit, lăsându-ne ghidați de propriul nostru angajament de a privi înăuntrul nostru, la percepțiile noastre eronate, la ostilitatea şi la durerea noastră. Ştim că acest tip de parentaj este diferit de vechile modalități de a creşte copiii, care erau centrate pe părinți şi fundamentate pe ideea că părintele este o figură imuabilă, atotvăzătoare şi atotştiutoare. De asemenea, este diferit de modele de parentaj mai noi, centrate în mod excesiv asupra copilului şi, deci, la fel de dezechilibrate.

Pentru a deveni intenționali, părinții trebuie să fie dispuşi să privească în lăuntrul lor şi să descopere ceea ce este ascuns în profunzimile sinelui. Rănile neconştientizate au o putere foarte mare. Acestea ne influențează vorbele şi faptele şi mai târziu, odată cu trecerea timpului, atunci când nu ne mai putem aminti cu exactitate ce s-a întâmplat sau de ce ne simțim într-un anumit fel, toate aceste momente continuă să plutească peste noi ca nişte nori negri. Poate că nu suntem capabili să urmărim îndeaproape linia suferinței care provine de la mamele şi tații noştri, linie care trece prin noi şi care mai apoi, prin alchimia căsătoriei, ajunge la propriii noştri copii. Dar linia este acolo, îmbinată – desigur – cu bunătatea şi grija şi umorul sau buna-dispoziție care, de asemenea, sunt transmise mai departe.

Dacă simbioza este problema umană, diferențierea și conexiunea empatică reprezintă soluția umană. Intenționalitatea părintelui conștient înlocuiește reactivitatea părintelui inconștient. Capacitatea de a se diferenția de copil înlocuiește tendința de a fuziona, de a deveni una cu el. Conexiunea empatică înlocuiește proiecția defensivă.

Dialogul ca agent catalizator al parentajului conștient

Pentru părinte, dialogul va constitui un proces de creștere și evoluție pe măsură ce va învăța să-și suspende temporar subiectivitatea și va permite includerea și integrarea subiectivității altei persoane. Acest lucru îl face să se deschidă în fața noilor informații, fapt esențial pentru creșterea sa continuă. De asemenea, dialogul constituie catalizatorul necesar pentru dizolvarea simbiozei și pentru facilitarea diferențierii; astfel, un părinte poate face trecerea de la a-și vedea copilul ca pe o extensie a sa, la a-și vedea copilul ca pe o ființă distinctă. Pe măsură ce modelul simbiotic începe să se dizolve și capacitatea părintelui de diferențiere sporeşte, el va începe – încă o dată – propria creștere, trecând prin stadiile de dezvoltare pe care nu a putut să le finalizeze în copilărie. Acesta poate ajunge la maturitate fără a mai fi nevoit să ocolească punctele sau locurile în care propria dezvoltare a fost oprită sau blocată. În acest fel, dialogul îi ajută pe părinți să-și întregească copilăria și să atingă, în cele din urmă, nivelul de conștiință al vârstei adulte.

Dialogul ca mod de viață

Pentru a fi un agent de transformare, dialogul trebuie să devină un stil de viață. El începe ca un mecanism de comunicare verbală, dar, dacă este practicat zi de zi, poate deveni o orientare spre viață sau o atitudine față de viață. Dialogul este o atitudine caracterizată prin înțelegere reală și prin empatie față de toate experiențele de viață sau față de punctele de vedere diferite de cele personale. Se caracterizează prin răbdare, lipsă de judecată și moderație. Este un mod de a fi, în care dăm răspunsuri intenționale în locul celor automate și instinctive.

În cele din urmă, prin practică susținută, dialogul intențional poate deveni un stil de viață. Cu timpul, pe măsură ce controlul asupra reactivității se îmbunătățește, dialogul devine mai puțin mecanic și mai firesc. Apoi, chiar dacă unele interacțiuni nu vor putea include toate cele trei etape – oglindirea, validarea și empatia –, relația dintre părinte și copii va deveni dialogică în spirit. Răspunsul contra-instinctual înlocuiește reacția inconștientă, deoarece în acest fel slujește mai bine supraviețuirii ființei. Dialogul intențional este în mod inerent compatibil cu dorința umană de siguranță și sprijin – întrucât acesta oferă o structură în cadrul căreia sufletul celuilalt poate fi cunoscut și în care rupturile care apar în legăturile dintre părinte și copil pot fi reparate.

Conținerea furiei

Furia este o emoție pozitivă. Ea ne protejează de un pericol real sau de unul anticipat. Tot ea reprezintă reversul rănirii, rușinii și umilinței – emoții și experiențe care, de asemenea, pun în gardă sau stârnesc instinctul de supraviețuire. Dacă furia ar fi suprimată mereu, pasiunea s-ar atrofia, iar copiii noștri ar putea deveni victimele multor situații periculoase. Deși în situațiile care nu țin de cadrul intim furia prezintă aspecte și elemente de protecție, în situațiile intime – cele dintre părinte și copil sau cele dintre soți – furia reprezintă uneori un protest împotriva separării sau a nesatisfacerii propriilor nevoi. „De ce eşti plecat atât de mult timp?” sau „De ce nu vorbești cu mine?” sunt printre
cele mai răspândite plângeri ale copiilor. Acestea reprezintă încercări de a-și satisface o nevoie, precum și de a restabili o conexiune. Atunci când este nestăpânită, furia sabotează rezultatul dorit. Se obține un rezultat opus celui dorit. Când mânia este stăpânită și exprimată în mod corespunzător, își atinge scopul. 

Parentajul conștient oferă siguranță, sprijin și structură

Autoritate părintească autentică derivă din abilitatea de a ne ajuta copiii să traverseze calea ce duce de la copilărie la adolescență. Esența copiilor noștri este lăsată în grija noastră. Atunci când le oferim siguranță, atunci când îi ajutăm să se dezvolte și îi călăuzim prin ape tumultuoase, reușim să-i ajutăm să-și păstreze intactă legătura cu cosmosul, adică dreptul înnăscut al fiecărui copil.

Noi facem acest lucru prin crearea unui mediu care servește la îndeplinirea celor trei scopuri: (1) să ofere siguranță fizică, (2) să ofere sprijin emoțional în vederea creșterii, a dezvoltării copilului și a transformării sale într-o ființă umană întreagă și unică și (3) să fie structurat în așa fel încât să conțină limite sau granițe.

Părintele conștient îi permite copilului să se exprime. Pe cât posibil, părintele trebuie să-și asume opiniile și să-i îngăduie copilului să aibă propriile sentimente și păreri. În plus, pe lângă faptul că îi permite copilului să se exprime, acesta va trebui să găsească modalități de a-l încuraja să se exprime.

Părintele conștient permite copilului să pună la îndoială autoritatea și valorile. Acest lucru este foarte dificil pentru majoritatea părinților. Ne dorim ca toți copiii noștri să fie gânditori independenți,
capabili să ia decizii înțelepte, și care uneori vor trebui să meargă împotriva opiniei dominante și părerii comune. Și, în același timp, dorim ca ei să-și arate respectul cuvenit și să învețe cum să trăiască într-o lume a autorității și a standardelor. Dar între aceste două aspecte există o linie de demarcație foarte fină.

Părintele conștient învață să se autoobserve și să se autoanalizeze. Înainte să reacționeze făcând presupuneri automate despre ce ar trebui să creadă și să-i spună copilul său, părintele trebuie să se întrebe de unde vine reacția sa automată față de comportamentul copilului. Pe ce se bazează ipotezele și presupunerile sale? Este oare nevoie să fie reexaminate? Este cu adevărat un moment bun și un mod bun de a-l învăța pe copil aceste valori?

Fiecare dintre noi se agață de diferite strategii incomplete sau perturbatoare pentru a păstra ceea ce ne temem că vom pierde – chiar și atunci când aceste strategii ne rănesc copiii şi le împiedică dezvoltarea și împlinirea. Numai printr-o înțelegere mai profundă a istoriei noastre personale și printr-un respect profund față de sinele aflat în dezvoltare al copiilor noștri vom fi capabili să ne depășim limitele. De fiecare dată când avem curajul (și prezența de spirit) de a face o pauză și de a acționa cu cele mai bune intenții pentru copiii noștri, vom face un pas înainte spre a deveni oameni și părinți mai conștienți. În cele din urmă, contează efortul de a cunoaște și de a fi cunoscuți de copiii noștri, pe măsură ce ne străduim să realizăm o nouă viziune despre parentaj, care să echilibreze cercul conexiunii dintre copii și părinți.