Thomas Hobbes (1588-1679) este unul dinte filosofii englezi care au marcat veacul al XVII-lea, autor al unei vaste opere filosofice in care a combinat empirismul cu matematica, contribuind la intemeierea conceptiei moderne despre natura cunoasterii, despre natura omului si despre existenta, in general. Thomas Hobbes, un apropiat al puternicei familii a baronilor Cavendish, deveniti apoi conti de Devonshire, a intretinut stranse legaturi cu mediile carteziene si galileene; in lungile calatorii pe continent, il cunoscuse pe Galileo Galilei, apoi stabilise bune relatii cu Marin Mersenne, discipol si prieten al lui Descartes, cu Pierre Gassendi, filosof si savant francez crescut in admiratia deplina a traditiei umaniste, a naturalismului Renasterii si a noii stiinte galileene.

In Anglia, Hobbes ii cunoscuse pe Ben Jonson, pe Herbert de Cherbury, dar si pe Francis Bacon, caruia i-a fost un timp secretar si traducator al operelor acestuia in latina. Dupa 1640, Thomas Hobbes incepe sa-si publice opera originala, din care amintim: De cive (1642), Elements of Law (1650), Leviathan (1651), Of Liberty and Necessity (1654), De corpore, titlul complet fiind Elementorum philosophiae sectio prima de corpore (1655), De homine (1658), Behemoth (1679). Filosofia lui Hobbes se remarca prin caracterul sistematic si unitar, asigurat de preocuparile sale constante pentru logica, filosofia naturii si filosofia politica; a urmarit constant caracterul in intregime reductibil al devenirii la un model mecanicist riguros deductiv. Discursul sau filosofic se fondeaza pe un principiu de normalizare care ii garanteaza coerenta si univocitatea:

„Adevarul si falsul sunt atribute ale cuvantului, si nu ale lucrurilor”.

Daca in gandirea post-parmenidiana corespondenta stransa dintre adevar si fiinta are ca functie neutralizarea conotatiei subiective a discursului, in nominalismul lui Hobbes, creativitatea deciziei subiective este fundamentala: „Adevarurile prime sunt nascute din judecatile celor care au impus primii nume lucrurilor sau le-au acceptat, dupa ce altii le-au impus”. Putine sunt lucrarile lui Hobbes care sa fi fost traduse in limba romana (Elementele dreptului natural si politic; Despre om si societate), desi a fost recunoscut totdeauna ca unul dintre fondatorii filosofiei politice moderne. De curand a fost indreptata nemeritata ocolire a traducerii uneia dintre scrierile fundamentale ale filosofului englez; a aparut Leviatanul, Bucuresti, Editura Herald, traducere, introducere si note de Alexandru Anghel, colectia „Cogito”, 2017, 536 p. Leviatanul sau materia, forma si puterea unei comunitati ecleziastice si civile nu este un tratat exclusiv despre legitimarea exercitarii publice a puterii, ci este o vasta cuprindere a filosofiei naturale, metafizicii, a naturii ratiunii si cunoasterii, a sentimentelor si emotiilor, a moralitatii si religiei, reusind astfel prin deschiderea sa sa strabata veacurile.  

Leviatanul este o lucrare structurata pe patru sectiuni: despre om, despre comunitatea civila, despre comunitatea civila crestina, despre regatul intunericului. Tratatul filosofului englez incepe cu

„reconstituirea unitatii de baza a comunitatii civile: omul”,

afirma Alexandru Anghel in Introducere, precizand ca omul are o tripla relatie cu Leviatanul, care aici nu este un monstru marin, ci puterea care guverneaza o comunitate; Leviatanul este alcatuit din oameni, acestia printr-un „contract” creeaza forma puterii, omul este un model redus la mecanisme mintale si fiziologice explicabile pe baza unor principii pur naturaliste. Pentru Hobbes, descrierea omului incepe cu senzatia, in opinia sa tot ce este in mintea omului fiind generat la nivelul organelor de simt. Senzatia ramane in spirit sub forma unei imagini, a unui gand, a unei aparente sau fantezii. Doctrina lui Hobbes se straduieste de unifice explicatia mecanicista a senzatiei, afirmarea caracterului subiectiv al spiritului, explicarea sentimentului de exterioritate care insoteste senzatia. Gandurile sunt supuse unui mecanism asociativ care guverneaza anticipatiile empirice ale prudentei; acesteia i se opune stiinta, care implica o folosire riguroasa a limbajului, atat in stadiul de definitii, cat si in cel al demonstratiilor, asimilate de Hobbes calculului:

„Caci RATIUNEA, in acest sens, nu este altceva decat calculul (adica adunarea si scaderea) consecventei numelor generale admise pentru a marca si semnifica gandurile noastre. Spun a marca atunci cand calculam de unii singuri si a semnifica atunci cand demonstram sau dovedim calculele noastre altor oameni”.

In descrierea pe care o face Hobbes, teoria pasiunilor ocupa un loc important, teoria sa nefiind lipsita de dificultati; una din tezele lui Hobbes este ca viata constituie o neincetata miscare a organelor care functioneaza independent de vointa:

„Gandurile tainice ale unui om parcurg orice lucru, sacru, profan, pur, obscen, grav si lejer, nerusinat si nevinovat, ceea ce discursul verbal nu poate face decat in masura in care judecata va fi de acord cu imprejurarea, cu locul si cu persoanele”.

In toate lucrarile sale, Hobbes scrie despre raportul cuplului placere si dorinta cu cuplul durere si aversiune, admitand ca amandoua sunt din acelasi material, conduita omului fiind in intregime determinata de pasiuni si de cunoasterea lumii (cunoastere sensibila a faptelor, cunoastere stiintifica a legilor care leaga aceste fapte).

Cunoasterea psihicului este urmata in tratatul lui Hobbes de prezentarea pactului social, a cailor prin care pot fi invinse pasiunile naturale care imping spre trufie, partinire, razbunare, „iar conventiile incheiate fara sabie nu sunt decat vorbe si nu au puterea de a pune pe cineva la adapost”. Cum se poate institui o putere care sa apere membrii unei comunitati? Prin conferirea intregii puteri unui singur om sau unei adunari; astfel se va realiza unitatea reala a tuturor in una si aceeasi persoana,

„autorizez acest om sau aceasta adunare si ii cedez dreptul de a ma carmui pe mine insumi, cu conditia ca si tu sa-i cedezi dreptul tau si sa-i autorizezi toate actiunile in acelasi mod. Odata cu infaptuirea acestui lucru, multimea astfel unita intr-o singura persoana este numita COMUNITATE CIVILA, in latina CIVITAS. Aceasta este nasterea acelui mare LEVIATAN”.

Formula pactului este exprimata intr-un limbaj tehnic, sobru, prin pact cedandu-se altuia dreptul natural; a-l autoriza pe altul, in sensul propus de Hobbes, inseamna a-l face reprezentantul tau. Suveranul va fi deci reprezentantul suprem al tuturor subiectilor, nicio instanta „reprezentativa” nu i se va putea opune, niciun supus nu va putea vreodata sa-i reproseze o actiune, pentru ca fiecare, in avans, a autorizat aceasta actiune. Ideea de reprezentare, departe de a inchide suveranul in limitele unui mandat si de a-l expune unui oarecare control al mandatelor sale, ajunge la un rezultat opus, anume la consolidarea absolutismului.

Odata intemeiate drepturile puterii suverane si datoriile supusilor, Thomas Hobbes abordeaza tema naturii si drepturilor unei comunitati civile crestine, care depind de revelatiile si cuvantul profetic ale lui Dumnezeu. Hobbes sustine ca Isus nu a fondat un Regat al lui Dumnezeu susceptibil sa rivalizeze cu regatele terestre, Regatul lui Dumnezeu fiind un concept eshatologic. In timpul istoric, subiectii unui stat crestin trebuie sa recunoasca suveranul temporal ca sef ecleziastic. Hobbes insista asupra unor dificultati de alegere intre cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul suveranului („cand cineva primeste doua porunci contrare si stie ca una dintre ele este de la Dumnezeu, el trebuie sa se supuna acesteia”) sau asupra atitudinii supusilor fata de suveranul necredincios („cat despre credinta lor, aceasta este launtrica si nevazuta si au libertatea pe care o avea Neeman si nu trebuie sa se puna in primejdie pentru ea”). Ultima parte a cartii lui Hobbes este un atac vehement impotriva Bisericii catolice, facand referire la regatul intunericului spiritual care izvoraste din interpretarea gresita a Scripturii, din fantasmele care salasluiesc in regatul intunericului. Hobbes isi exprima admiratia fata de monarhii englezi Henric al VIII-lea si Elisabeta care au alungat spiritul Romei, sperand ca acel spirit, plecat in locurile aride ale Orientului, sa nu revina, ca nu „va intra si va locui in aceasta casa bine curatata”. Editia engleza a Leviatanului se incheie cu „Recapitulare si concluzii”, in vreme ce versiunea latina contine trei texte in care Hobbes pare ca vrea sa respinga acuzatiile ca ar fi fost ireligios. Constituirea Statului nu este urmarea conditiei umane, ci decurge dintr-un pact prin care apare statul, Leviatanul modern. Este ideea definitorie a filosofiei politice a lui Thomas Hobbes, una dintre pietrele de temelie ale modernitatii.