Consecintele faptului de a avea un creier social sunt foarte variate; printre ele se numara si faptul ca multe concepte pe care le privim ca fiind reale in mod obiectiv – cunoasterea, memoria, identitatea si realitatea ca atare – sunt, in mare parte, constructe sociale. Unul dintre motivele pentru care lucrurile ne apar ca fiind mai reale atunci cand le experimentam impreuna cu ceilalti este faptul ca experienta realitatii este, in primul rand, un fenomen de natura sociala. Copiii demonstreaza acest aspect intr-o maniera foarte directa ori de cate ori ne spun: „Uite, uite!”, invitandu-ne sa-i privim cum fac roata sau un numar de magie.

Creierul nostru social ne permite sa ne conectam la cei din jur, sa ne conectam la mintea grupului si sa ne reglam reciproc starile de spirit. Pentru a tolera anxietatea generata de schimbare, trebuie sa ne putem simti in siguranta – fapt pentru care calitatea relatiei terapeutice este vitala pentru succesul oricarei forme de terapie. Atasamentul sigur fata de terapeut activeaza, de asemenea, stimuli-cheie ai neuroplasticitatii, cum ar fi scaderea nivelului de cortizol care inhiba functia hipocampului, sinteza de proteine si invatarea de lucruri noi.

Pe langa consecintele biologice ale relatiilor pozitive, mintile noastre sunt, de asemenea, mai apte pentru schimbare atunci cand se conecteaza la alte minti. Atunci cand avem martori la activitatea noastra, sunt activati neuronii-oglinda si circuitele discutate in teoria mintii; toate acestea ne fac mai constienti de ceilalti si de noi insine si ne reafirma identitatea. Importanta conectarii creierului nostru in interiorul sinapsei sociale pentru succesul terapeutic constituie, probabil, motivul pentru care calitatea relatiei client-terapeut (perceputa prin prisma clientului) prezinta cea mai puternica corelatie pozitiva cu succesul tratamentului, mai puternica decat
orice alta variabila studiata.

Cum sa maximizam, asadar, valoarea relatiei terapeutice ca agent al schimbarii? Abordarea terapeutica propusa de Carl Rogers (1951) acum mai bine de jumatate de secol constituie, probabil, cel mai eficace mediu interpersonal pentru dezvoltarea plasticitatii neurale si pentru invatarea social-emotionala. Terapia rogersiana se concentreaza pe caldura, acceptare si feedback pozitiv neconditionat, minimizand astfel nevoia clientului de a aborda o atitudine defensiva si maximizand expresivitatea, nevoia de explorare si capacitatea de asumare a riscurilor. Prin orientarea terapeutica propusa de el, Rogers nu incerca sa rezolve in mod specific problemele, ci sa-i ajute pe clienti sa devina cat se poate de constienti de propriile ganduri si emotii. Nu este deci surprinzator faptul ca aceste caracteristici valorificate de terapia rogersiana s-au dovedit a fi benefice pentru dezvoltarea copiilor. 

Ce se intampla, oare, in creierul si in corpul unui client care primeste caldura, acceptare si feedback pozitiv? Stim faptul ca interactiunile sociale timpurii favorizeaza atat stimularea neurotransmitatorilor, cat si a hormonilor neurali de crestere care participa la procesul activ de constructie a creierului. Cel mai probabil, ocitocina si dopamina sunt activate in starile de sintonizare (attunement), sporind capacitatea clientului de a beneficia de tratament prin stimularea neuroplasticitatii. O legatura terapeutica puternica intensifica, de asemenea, functionarea metabolica, responsabila pentru viteza fluxului sangvin, cantitatea de oxigen disponibila si procesarea glucozei, actiuni ce favorizeaza invatarea de lucruri noi.

Contextul interpersonal rogersian ii permite clientului sa experimenteze cea mai mare paleta de emotii in cadrul structurii diadice, alaturi de un interlocutor empatic.

Increderea generata in contextul sintonizarii pare sa

permita mintii noastre sa fie deschisa la lucruri pe care,

altminteri, le-am respinge in maniera reflexiva.

O astfel de deschidere ar spori receptivitatea la interventii precum reformularea suportiva, clarificarile si interpretarile oferite de terapeut pentru a facilita accesul la formularea unei consideratii de ordin constient. Clientii pot apoi sa-si conecteze mintea la mintea terapeutului pentru a crea, impreuna, discursuri narative care sa contina proiectele pentru ganduri, sentimente si comportamente mai adaptative.

In mod evident, putem adopta comportamentele exterioare ale celorlalti si le putem imita actiunile fizice. Mai putin evident este insa faptul ca mecanismele din creierul nostru social ne permit sa ne armonizam activitatile mentale cu ale celor din jurul nostru. In vreme ce aceasta capacitate de sintonizare este inhibata in relatie cu persoanele de care ne temem, increderea ne predispune, prin contrast, sa imitam spontan actiunile, gandurile si sentimentele persoanelor pe care le apreciem. Un terapeut pe care clientul nu il place nu va putea utiliza forta puternica a imitatiei si a rezonantei emotionale pentru a declansa schimbarea pozitiva.

Cei care primesc cea mai buna ingrijire supravietuiesc cel mai eficient in copilarie si beneficiaza mult mai usor de terapie, mai tarziu in viata. Din pacate insa, izolarea sociala generata de multe mecanisme de aparare psihologice ne impiedica sa participam la conexiunea emotionala pozitiva care faciliteaza vindecarea. Unul dintre scopurile terapiei este acela de a genera incredere si conexiune, asa incat clientii nostri sa poata reface legatura dintre mintea lor si mintea grupului social si sa beneficieze, astfel, de proprietatile vindecatoare naturale ale acesteia.

Un fragment extras din volumul Cum se schimba oamenii. Relatiile si neuroplasticitatea in psihoterapie de Daniel Siegel si Marion Solomon, colectia Psihoterapia.