A spune ca viata noastra este o clipa care se dizolva si in care nu exista ceva ce poate fi acaparat, nici cineva care sa acapareze, este modalitatea negativa de a exprima un lucru ce poate fi spus si intr-o maniera pozitiva. Doar ca maniera pozitiva nu este la fel de eficienta si de pregnanta, pretandu-se mai usor unor eventuale rastalmaciri. Ideea ca exista ceva pe care-l putem acapara se bazeaza pe aparenta dualitate dintre ego si experientele sale. Insa motivul pentru care nu exista nimic de acaparat este tocmai natura iluzorie a acestei dualitati, astfel ca tentativa de a te atasa seamana cu incercarea cuiva de a-si musca dintii. Corolarul acestei afirmatii este ca subiectul si obiectul, sinele individual si lumea, constituie o unitate, sau, mai precis, o „non-dualitate”, cata vreme cuvantul „unitate” poate sugera o excludere a diversitatii.

Senzatia imensului interval dintre ego si lume dispare, iar viata subiectiva a cuiva nu pare a mai fi separata de tot restul, de intreaga experienta a naturii ca perpetua curgere. Atunci, devine evident ca „totul este Tao” – un proces unitar, armonios si universal, proces de la care este absolut imposibil sa te abati. Este o senzatie minuna-ta, pentru a nu spune mai mult – desi nu exista vreun temei logic pentru ca sa fie asa – doar daca, nu cumva, senzatia aceasta apare firesc in clipa in care ne debarasam de frica noastra cronica de a trebui sa „infruntam” realitatea. Caci, in acea clipa, individul, in loc sa „infrunte” viata, este una cu ea.

Este cat se poate de firesc pentru noi, occidentalii, sa presupunem ca orice act creator este cu necesitate stimulat de o discordanta sau de o insatisfactie. Ni se pare evident ca, daca ne-am simti impliniti in fiecare clipa si nu am mai privi timpul drept o carare pe care trebuie sa o urmam, ne-am aseza la soare, ne-am trage niste sombreros pe frunte si am sorbi tacticosi din sticle cu tequila. Chiar de s-ar intampla asa, nu ar fi un dezastru atat de mare precum ne imaginam, caci este cert ca extrema noastra stare de ocupatie mentala este in egala masura agitatie nevrotica si harnicie, iar o oarecare doza de lenevie ar oferi culturii noastre acea dulce bonomie care ii lipseste atat de mult. Oricum, parem a nu ne fi dat seama ca o actiune stimulata de senzatia de discordanta nu va fi creatoare decat intr-un sens limitat. Ea va exprima golul din care provine, mai degraba decat plenitudinea, foamea, mai degraba decat forta. Astfel, cand dragostea noastra pentru ceilalti se bazeaza pur si simplu pe o nevoie reciproca, ea devine un fel de vampirism care ne face sa spunem, cu o involuntara expresivitate: „Te iubesc atat de mult ca te-as manca!”. Animata de o asemenea dorinta, dragostea parintilor devine sufocanta, iar casatoria intra definitiv in impas.

Insa, de regula, mirabila frumusete a lucrurilor nu este recunoscuta ca atare decat daca intra in joc consecinte concrete, daca exista modificari nete de ordin pragmatic. Cand aceasta senzatie isi face abrupt aparitia pentru prima oara, oamenii tind sa astepte diverse rezultate concrete de pe urma ei, motiv pentru care senzatia dispare tot atat de brusc precum a aparut. Asteapta ca ea sa le schimbe caracterul, sa-i faca mai buni, mai puternici, mai intelepti si mai fericiti, avand in vedere ca ei sunt convinsi ca au pus mana pe ceva extrem de valoros si topaie bucurosi, de parca ar fi mostenit o avere.

Occidentalul a admis dintotdeauna, in teorie, ca orice act cu adevarat moral trebuie sa fie o expresie a libertatii. Si totusi nu am ingaduit niciodata aceasta libertate, nu ne-am permis niciodata sa fim tot ceea ce suntem, sa vedem ca la urma urmelor castigurile si pierderile, ceea ce e corect si ceea ce e gresit in vietile noastre sunt la fel de firesti si de „perfecte” precum varfurile si vaile unui lant muntos. Caci, identificandu-l pe Dumnezeu, Absolutul, cu un tip de bunatate care exclude raul, a devenit imposibil sa ne acceptam in chip total: ceea ce este in dezacord cu voia lui Dumnezeu este in dezacord cu Fiinta insasi si nu trebuie nicidecum acceptat.

Pe de alta parte, exista intotdeauna riscul ca o totala acceptare de sine sa determine individul a nesocoti valorile morale, dar asta inseamna, pur si simplu, ca fara risc nu exista libertate. Temerile ca acceptarea de sine anihileaza automat dimensiunea etica sunt lipsite de orice temei, caci suntem pe de-a-ntregul capabili sa deosebim intre „sus” si „jos” oriunde pe suprafata pamantului, realizand in acelasi timp ca nu exista „sus” si „jos” in cadrul mai larg al cosmosului.

A creste ca intelegere filosofica sau pur si simplu ca intelepciune inseamna intotdeauna a fi in stare sa deosebesti intre mai multe niveluri de adevar si cadre de referinta, fiind in acelasi timp capabil sa vezi propria ta viata in relatia ei intima cu aceste niveluri diferite care dobandesc un grad sporit de universalitate. Exista insa un nivel suprem, cadrul nemarginit al vietii universale, care, desi imposibil de descris, este temeiul autodeterminant si spontan al fiintei si al libertatii noastre.

Gradul nostru de libertate si de autodeterminare difera in functie de nivelul la care ne constientizam sinele – izvorul actiunilor noastre. Cu cat perceptia de sine este mai limitata, cu atat propria existenta ni se va parea mai constrangatoare. „De aceea”, spune Ruysbroeck, „toti trebuie sa ne intemeiem vietile pe genunea de neinteles” – pentru a descoperi astfel ca nu suntem ceea ce trebuie sa fim, ci, mai degraba, ceea ce suntem liberi sa fim. Caci, in clipa cand suntem una cu natura noastra, vazand ca nu avem cum sa i ne impotrivim, suntem in sfarsit capabili sa miscam nemiscati.