La începutul religiilor este aproape sigur faptul că sacrificiul a fost cu totul altceva decât un mijloc de recunoaştere, printr-un soi de tribut, a suveranei autorităţi a zeilor personali, sau un act de asigurare a favorurilor din partea anumitor zei, pentru a preveni sau îmblânzi nemulţumirea lor, prin ofrande sau penitenţe voluntare. Relaţiile oamenilor cu zeii nu au avut la origine vreun caracter moral, caracter ce a început mai târziu să se insinueze treptat în ceea ce se poate denumi o concepţie magico-religioasă asupra Universului.

Sacrificiul, oferirea, abandonarea sau distrugerea unor obiecte naturale sau fabricate pentru un alt scop decât destinaţia lor obişnuită şi normală, în vederea înduplecării puterilor misterioase ce se presupunea că guvernează lumea, aparţin sistemului riturilor prin care oamenii, aflaţi pe o treaptă inferioară a culturii şi civilizaţiei, credeau că pot coopera cu aceste puteri sau chiar că le pot crea, promova şi supune. Acest lucru se făcea în virtutea credinţei că actul sacrificial poate determina o acţiune binefăcătoare sau, dimpotrivă, poate alunga, elimina sau îndepărta o acţiune nefastă. Totul se făcea în funcţie de cum era judecată o asemenea acţiune a puterilor misterioase: binefăcătoare sau funestă.

Aceste puteri miraculoase, în cadrul religiilor istorice, par a fi extrem de vag concepute la început, iar influenţa lor asupra fenomenelor naturale, asupra vieţii plantelor, animalelor şi oamenilor, nu era nici ea bine diferenţiată. Se credea, de pildă, că anumite ritualuri sezoniere guvernează fenomenele naturale, creşterea şi descreşterea zilelor, ciclul vegetaţiei, înmulţirea animalelor domestice şi a oamenilor, în acelaşi timp în care aveau menirea să alunge forţele răului, demonii întunericului, sterilitatea, boala sau moartea. A capta bunăvoinţa, a susţine şi supune influenţele binefăcătoare, a îndepărta şi alunga influenţele răufăcătoare, în beneficiul grupului sociouman care înfăptuia aceste rituri – iată ce părea să fi fost la început obiectul principal al religiei.

Mai departe, ştim ce a ajuns acest cult sacrificial în religiile evoluate, la popoarele care s-au înălţat la un grad mai mare sau mai mic de civilizaţie. Cultele elenistice şi religia romană păstrau, încă din vremurile îndepărtate, riturile epocilor primitive, peste care au suprapus o nouă concepţie asupra lumii şi a zeilor, cât şi noi raporturi dintre zei şi Univers. Lumea reprezintă un domeniu în care îşi exercită libera lor voinţă. Aceşti zei s-au îndepărtat mai mult sau mai puţin de fenomenele naturale. La început, zeii erau consideraţi a fi un fel de dublu pe jumătate nediferenţiat, pe jumătate spiritual al acestor fenomene; în urma dezvoltării religiilor, zeii nu mai sunt forţe naturale, ci devin persoane.

Pe măsură ce conştiinţa personalităţii umane dobândea o mai mare claritate, personalizarea zeilor a căpătat o mai mare acurateţe. Personalizarea lor a devenit mai mult sau mai puţin transcendentală, dar ea a fost gândită după calapodul umanităţii. Acţiunea invizibilă a zeilor se modelează pe cea a oamenilor cu autoritate în societate. Zeii devin stăpânii, protectorii cetăţilor şi ai familiilor. Cultul care li se dedică acum reprezintă un omagiu adus suveranităţii lor, o retribuire a bunelor lor servicii, condiţia prin care se mijloceşte continuitatea bunăvoinţei lor. 

Dar funcţia de mântuitor al oamenilor nu li se aplică tuturor zeilor, mai ales celor supremi. În sistemul de gândire creştin, Dumnezeul unic, Tatăl, nu îi mântuieşte pe oameni printr-o acţiune personală, ci prin intermediul Fiului său, Iisus Hristos. În general, divinităţile misteriilor sunt unele mijlocitoare şi intermediare, dar funcţiile lor originare, după cum vom observa ceva mai încolo, le pregătesc întrucâtva pentru rolul de mântuitori.

Vom intra în anticamera acestor divinităţi prin riturile inaugurate sau instituite în numele lor şi care perpetuează o tradiţie secretă şi veche, păzită şi transmisă doar de către iniţiaţi, căci riturile misteriilor constituie un sistem de cult interzis profanilor şi oamenilor de rând. Iniţiaţii, născându-se în sânul unui popor ce are o religie naţională, sunt liberi să acceadă la misterii şi să aleagă această cale, având însă, în acelaşi timp, un fel de vocaţie specială, invocând chemarea şi graţia zeului. Garanţia mântuirii este de altfel oferită doar în cadrul misterului, prin iniţiere. 

Dar aceste culte ale mântuirii, întemeiate pe aspiraţii mistice şi pe o logică sentimentală împotriva căreia o raţiune ceva mai rece ar descoperi o sumedenie de obiecţii, sunt pentru istoricul religiilor ca un fel de Fata Morgana, atunci când doreşte să le afle originile. În realitate, riturile au precedat miturile, căci faptul divin, presupusul fundament al credinţei, nu a existat niciodată. Credinţa este cea care l-a inventat pentru a explica riturile deja existente şi pentru a fi împăcată cu sine.

Este de la sine înţeles faptul că şi miturile au primit un sens şi o valoare pe care nu le aveau în tradiţia vulgară, aproape profană, a cultelor naţionale. Forţele personificate ale naturii, spirite ale vegetaţiei, stăpâni ai vieţii şi ai morţii, zeii protectori ai popoarelor şi oraşelor au devenit zeii mântuitori ai oamenilor, au deve-nit părinţii şi prietenii oamenilor. Moartea unui Attis, Osiris sau Dionysos a fost probabil, iniţial, un fapt de istorie naturală, adică moartea vegetaţiei; acum, în cadrul misteriilor, acestea au devenit fapte capitale pentru istoria umanităţii, baze ale mântuirii şi principii ale nemuririi. Miturile naturii, uneori destul de grosiere, se transformă acum în doctrine ale regenerării spirituale şi morale. O teologie se naşte din mitologie. O morală interioară se desprinde din cutumele antice. Religia, care la începuturi reglementa îndeosebi viaţa socială şi urmărea binele cotidian al oamenilor, pătrunde acum în inimile lor şi le promite binele veşnic. Avem de a face deci cu o evoluţie considerabilă, chiar cu o adevărată revoluţie, am putea spune, iar creştinismul a fost, în final, unicul beneficiar al acestei transformări.

Rămâne să aflăm prin ce secrete, cu ajutorul cărui filon s-au dezvoltat cultele misteriilor în sânul cultelor naţionale și cum s-au înălţat apoi deasupra acestora; să descoperim cum a reuşit creştinismul să deturneze în favoarea sa mişcarea ce antrena lumea mediteraneană spre mirajul cultelor misteriilor.