Un extras din capitolul I al cartii Castelul interior - Desavarsirea spirituala sau cele sapte etape ale unirii sufletului cu Dumnezeu de Terasa de Avila, unde se vorbeste despre frumusetea si despre demnitatea sufletelor noastre. Se face o comparatie pentru a se intelege aceasta si se vorbeste despre folosul avut cand le intelegem si cand cunoastem favorurile pe care le primim de la Dumnezeu. Iar poarta acestui Castel este rugaciunea.

1. Rugandu-l acum eu pe Domnul nostru sa vorbeasca in locul meu, caci eu nu stiam nici ce sa spun si nici cum sa incep sa-mi indeplinesc aceasta ascultare, mi s-a oferit ceea ce voi spune acum, pentru a incepe cu un anumit fundament: sa consideram sufletul nostru ca un castel [facut] numai din diamant sau dintr-un cristal foarte limpede, unde se afla multe incaperi, asa dupa cum in Cer sunt multe Lacasuri . Caci daca ne gandim bine, surorilor, sufletul celui drept nu este altceva decat tocmai paradisul unde spune El ca isi are desfatarile . Caci ce altceva credeti ca va fi incaperea unde se desfata un Rege atat de puternic, atat de intelept, atat de pur, atat de plin de toate cele bune? Nu gasesc eu lucru cu care sa compar marea frumusete si capacitate a unui suflet si, cu adevarat, abia poate ajunge mintea noastra, oricat ar fi de ascutita, sa o inteleaga, asa dupa cum nu poate ajunge sa-l inteleaga pe Dumnezeu, caci El insusi spune ca ne-a creat dupa chipul si asemanarea lui. Iar daca acest lucru este asa cum este, nu avem de ce sa ne obosim si sa vrem sa intelegem frumusetea acestui Castel, deoarece exista o diferenta intre el si Dumnezeu ca intre Creator si fiinta creata si este suficient sa spunem ca fiinta creata este facuta dupa chipul si asemanarea Maiestatii Sale ca sa intelegem marea demnitate si frumusete a sufletului omenesc.

2. Nu putina este parerea de rau si tulburarea ca, din vina noastra, nu ne intelegem pe noi insine si nici nu stim cine suntem. Nu ar fi o mare ignoranta, fiicele mele, sa intrebi pe cineva cine este si sa nu cunoasca, si sa nu stie cine a fost tatal sau si mama sa, si din ce tinut? Fireste ca acesta ar fi o mare prostie, dar este incomparabil mai mare cea care este in noi, atunci cand nu incercam sa stim ce suntem, ci doar ca salasluim in aceste corpuri, si stim asa, in general, pentru ca asa am auzit si pentru ca asa spune credinta, ca avem suflete. Rareori insa cugetam la ce haruri pot exista in acest suflet sau la cine se afla inlauntrul acestui suflet si la marea sa bogatie, astfel incat facem atat de putin pentru a incerca [plini de] toata grija sa-i pastram frumusetea; toata grija se indreapta spre montura rudimentara a diamantului, adica trupurile noastre, care sunt zidurile Castelului.

3. Sa consideram ca acest Castel are ‒ asa cum am spus  ‒ multe incaperi, unele sus, altele jos, altele pe laturi, iar in centrul si in mijlocul tuturor acestora se afla cea mai importanta, cea in care se petrec lucrurile cele mai tainice dintre Dumnezeu si suflet.

Trebuie sa aveti mare grija cu aceasta comparatie. Poate ca Dumnezeu va fi multumit daca, cu ajutorul ei, va voi face sa intelegeti cate ceva din harurile pe care Domnul a binevoit sa le dea sufletelor si diferenta care exista in ele, atat cat inteleg eu ca este posibil, caci pe toate va fi imposibil sa le inteleaga cineva, mai ales o persoana atat de nepriceputa ca mine, ele fiind multe; va fi insa o mare mangaiere pentru voi daca Domnul va va ingadui sa stiti ceea ce este posibil, iar cele care nu vor avea parte de aceasta, pentru a lauda marea lui bunatate, deoarece asa dupa cum nu ne dauneaza sa cunoastem lucrurile care se afla in Cer si de care se bucura preafericitii, ba ne bucuram si ne straduim sa ajungem la cele de care se bucura ei, tot asa aceasta ne va face sa vedem ca este posibil ca, in acest exil, un Dumnezeu atat de mare sa comunice cu niste viermi atat de urat mirositori si sa iubim o bunatate atat de mare si o milostivire fara sfarsit. Sunt convinsa ca, daca cineva nu va intelege ca este posibil ca Dumnezeu sa ne faca aceasta milostivire in acest exil, inseamna ca aceluia ii lipseste smerenia si iubirea pentru aproapele, caci daca nu ar fi asa, cum am putea sa nu ne bucuram de faptul ca Dumnezeu daruieste aceste haruri unui frate al nostru, aceasta neimpiedicandu-ne sa le primim si noi, si ca Maiestatea Sa Isi arata maretia in fata oricui, indiferent cine ar fi acela? Ca uneori va fi numai pentru a si-o arata, asa cum a spus despre orbul care a inceput sa vada  atunci cand apostolii l-au intrebat daca era asa pentru pacatele lui sau ale parintilor lui. Asa se intampla ca aceia carora nu le daruieste harurile sunt mai sfinti decat aceia carora le daruieste, numai ca sa se cunoasca maretia Lui, asa cum vedem la Sfantul Paul si la Magdalena  si pentru ca noi sa aducem lauda in cei pe care i-a creat.

4. Se va putea spune ca acestea par lucruri imposibile si ca este bine sa nu-i scandalizam pe cei slabi. Dar pierderea este mai mica daca ei nu cred decat daca vor inceta sa profite de ceea ce le daruieste Dumnezeu; se vor bucura si se vor trezi spre mai multa iubire fata de Cel care le daruieste astfel de mari haruri, atat de mare fiind puterea si maretia Lui; cu atat mai mult, cu cat stiu ca vorbesc cu persoane care nu vor fi in acest pericol, deoarece ele stiu si cred ca Dumnezeu ofera dovezi si mai mari de iubire. Stiu ca acela care nu crede aceasta, nu va avea parte de asa ceva, pentru ca lui Dumnezeu ii plac foarte mult cei care nu pun limita lucrarilor Lui si astfel, surorilor, sa nu vi se intample niciodata asa ceva, daca Domnul nu va va duce pe acest drum.

5. Iar intorcandu-ne la frumosul si incantatorul nostru Castel, trebuie sa vedem cum vom putea intra in el.

Poate sa vi se para ca spun o prostie, deoarece, daca acest Castel este sufletul, este clar ca acesta nu are de ce intra, din moment ce este chiar el [Castelul] ; asa cum ar parea o nebunie sa spui cuiva sa intre intr-o incapere unde se afla deja. Dar trebuie sa intelegeti ca depinde mult de locul unde te afli; ca sunt multe suflete care se afla pe drumul de rond al Castelului , adica acolo unde stau cei care fac de paza, iar acestia nu se sinchisesc sa intre inauntru si nu stiu ce se afla in acel loc atat de pretios, nici cine este inauntru si nici cate incaperi sunt. Veti fi auzit in cartile de rugaciune  ca sufletul este sfatuit sa intre in el insusi; despre aceasta este vorba.

6. Cu putin timp in urma un mare carturar  imi spunea ca sufletele care nu au parte de rugaciune sunt ca un trup paralizat sau beteag care, desi are maini si picioare, nu le poate clinti; caci sunt unele suflete atat de bolnave si atat de obisnuite sa se ocupe de lucrurile exterioare, incat nu exista leac si se pare ca nu pot intra inlauntrul lor pentru ca sunt atat de obisnuite sa se ocupe intotdeauna numai de taratoare si de fiare din afara castelului, incat sunt aproape ca si acestea si, desi sunt din fire atat de nobile si pot sta de vorba chiar cu Dumnezeu , pentru ele nu mai exista leac. Iar daca aceste suflete nu incearca sa inteleaga si sa-si indrepte marea lor nevrednicie, vor deveni stane de sare, pentru ca nu-si intorc capul catre sine, asa cum a devenit si sotia lui Lot , pentru ca si l-a intors.

7. Deoarece, din cate pot eu sa inteleg, poarta pentru a intra in acest castel este rugaciunea si atentia; nu zic rugaciunea spusa in minte (mentala) mai mult decat cea rostita cu voce tare (vocala), dar oricum ar fi rugaciunea, ea trebuie sa fie facuta cu luare-aminte; pentru ca pe aceea care nu tine seama cu Cine vorbeste si ce cere, si cine este cel care cere, si Cui cere, eu nu o numesc rugaciune, chiar daca se misca mult din buze; totusi uneori va fi asa, chiar daca nu se poarta aceasta grija, caci s-a avut grija alta data. Iar daca cineva are obiceiul sa vorbeasca cu maretia lui Dumnezeu ca si cand ar vorbi cu un slujitor al Lui, fara sa-i pese daca vorbeste asa cum ii vine pe limba si cum s-a deprins sa faca deja, aceasta eu nu o consider rugaciune si nici nu este pe placul Domnului ca un crestin sa o foloseasca in acest fel. Iar cat despre voi, surorilor, imi pun speranta in Maiestatea Sa, aceasta nu vi se va intampla, datorita deprinderii pe care o aveti de a va ocupa de lucrurile interioare, ceea ce este foarte bine pentru a nu cadea intr-o asemenea dobitocie.

8. Dar nu vorbim acestor suflete betesugite, care, daca nu vine insusi Dumnezeu sa le porunceasca sa se ridice ‒ precum celui care statea de treizeci de ani  langa scaldatoare ‒, se afla intr-o mare nenorocire si in multa primejdie, ci acelor suflete care, in cele din urma, intra in castel, deoarece, desi sunt foarte preocupate de lume, au ganduri bune si cateodata, chiar daca numai din cand in cand, se incredinteaza Domnului nostru si se gandesc la cine sunt ele, desi nu foarte des; uneori, o data intr-o luna, se roaga cu mintea plina de mii de treburi, cu gandul mai tot timpul la acestea, pentru ca sunt atat de staruitoare in ei, caci acolo unde este comoara lor se duce si inima ; cateodata insa se desprind de ele si este mare lucru cunoasterea de sine, caci atunci inteleg ca nu merg bine pentru a ajunge la poarta. In cele din urma intra in primele incaperi de jos, dar odata cu ele intra si o multime de jivine, care nici nu le lasa sa vada frumusetea castelului, nici sa se odihneasca; totusi au facut foarte bine ca au intrat.

9. Poate ca vi se pare, surorilor, ca nu tot ce am spus isi are locul aici, pentru ca, prin bunatatea lui Dumnezeu, voi nu sunteti dintre acestea. Trebuie sa aveti rabdare, pentru ca eu nu stiu cum sa va fac sa intelegeti ceea ce am inteles eu – anumite lucruri launtrice despre rugaciune – decat in felul acesta si Dumnezeu sa ingaduie sa izbutesc sa spun ceva, caci este foarte greu ceea ce as dori sa va fac sa intelegeti, daca nu ati avut aceste experiente. Iar daca le-ati avut, veti vedea ca nu se poate sa nu ating anumite subiecte, care, dea Domnul in milostivirea lui, sa nu ne priveasca niciodata pe noi.