Limbajul este o cale de acces către cunoaștere, dar și o barieră. Cuvinte stranii pot reactualiza instanțieri mai vechi. Un cititor citește pentru a recunoaște ceea ce el însuși știa ori intuia, fără să fi găsit intuițiilor un corp potrivit de cuvinte, sau pentru a-și lărgi cunoașterea. Cititorul cărții Rătăciți în labirint este inițiat în terminologia adoptată de „noua psihanaliză“, dar este invitat și în cabinet, acolo unde procesul terapeutic echivalează cu miracolul ieșirii din labirint sau, dimpotrivă, unde anticunoașterea (-K) ține pacientul în captivitatea labirintică, împiedicîndu-i vindecarea. Atît miracolul din cabinetul terapeutic, cît și neîmplinirea lui au nevoie, pentru a fi explicitate în comunitatea specialiștilor, dar și a cititorilor, de noi paradigme, de data aceasta din sfera numinosului, a sacrului. Paradigma lui O, pentru cititorul care sînt, vine spre mine ca unul dintre acele cuvinte stranii care au reactualizat instanțieri vechi. Înțeleg că O, în psihanaliză, este o invenție a lui Bion, psihanalist care se înscrie în acea comunitate, nu foarte densă, care admite tripticul fizic-psihic-spirit. O este un alt nume pentru ființa ca ființă din filozofia vechilor greci (păstrînd descrierea heraclitiană „cu centrul pretutindeni și marginile nicăieri“) sau pentru Ideile platoniciene, pentru nous ori Arhetip. În mintea mea de cititor abia familiarizat cu „noua psihanaliză“, mă întreb dacă nu cumva ne aflăm pe linia unei ontologii care integrează existența umană într-o hartă a recuperării întregului sau o fărîmițează într-o hartă a pierzării, în funcție de rezultatul muncii celor intrați în analiză, pacient și terapeut. Înțeleg că ecuația analist-analizat este completată de „un al treilea“, prezență care captează spre vindecare atît disponibilitatea analizatului de a fi conținut, cît și puterea analistului de a conține. În absența acestor condiții, putem vorbi despre o ratare a vindecării. Vindecarea este înțeleasă ca reîntregire, ca recuperare a unor fragmente pierdute în evenimente, cărora subiectul le-a supraviețuit prin deconectare de afect. Un pacient intră într-o psihoterapie cu intenția vindecării. Cine are nevoie de vindecare? Cel sfîrtecat, cel suferind, cel fragmentat, cel tulburat, cel îndurerat, cel bîntuit de fantasme. Nu intră în terapie cel armonios, cel acordat cu sine însuși, cel împăcat cu viața lui. Vindecarea, salvarea, mîntuirea apar ca rezultate ale unui travaliu terapeutic împlinit în care iertarea, compasiunea, ispășirea se instalează treptat în locul revoltei, urii, invidiei, geloziei. Spiritul are, în textele Laviniei Bârlogeanu, semnificația axului valoric cu cele două sensuri, pozitiv și negativ. 

Cartea Rătăciți în labirint, deși are un titlu cu rezonanță pesimistă, are și un subtitlu care sugerează, pe lîngă posibilitatea blocajului în labirint, și șansa ieșirii. Cine sînt rătăciții în structura labirintică a minții sau biruitorii care ies din acest prizonierat? Găsim studii de caz relevante. Pe de o parte, o găsim pe domnișoara T., o pictoriță apreciată de criticii plastici, care îi oferă terapeutei material suficient pentru a ilustra complet ipostaza de rătăcită, pe de altă parte, ne întîlnim cu „Păpădia“, și ea artistă recunoscută internațional, care ilustrează cazul pacientului care cooperează la propria salvare.

Cum ajunge un psihanalist să admită prezența „celui de-al treilea“, cînd teoria clasică este reticentă la o astfel de abordare? Grotstein, exegetul lui Bion – ambii psihanaliști o inspiră pe Lavinia Bârlogeanu în munca sa de terapeut și autor –, întîlnește el însuși, în cabinet, o provocare care schimbă direcția pe care ar fi mers un clasic. Un pacient declară că el are nevoie de Dumnezeu, nu de psihanaliză. Psihanaliza veche ar fi etichetat un astfel de pacient drept psihotic și ar fi clasat cazul. Grotstein, fără a fi religios, reflectează asupra declarației pacientului său. Deși formula nietzscheană „Dumnezeu a murit!“ făcuse istorie în cultură, în cabinet, istoria personală a pacienților arată că Dumnezeu este viu în spiritul oamenilor. Poate că abia cu această reflecție se naște întrebarea lui Grotstein: cine – nu ce – este inconștientul? Ca cititor nedus la psihanalist, mă întreb: odată primit în cabinetul de psihanaliză, ce chip ia Dumnezeu aici? 

Relația dintre ontologie și psihanaliza care transcende dualitatea corp-suflet este indiscutabilă, în timp ce relația dintre religie și acest tip de psihoterapie ar ridica, poate, unele discuții. Convergența dintre „noua psihanaliză“ a lui Bion și ontologie poate fi susținută pornind de la analogia dintre universul terapeutic și peștera lui Platon, asupra căreia Lavinia Bârlogeanu își focalizează privirea clarificatoare pentru cititor. Fiecărui element al peșterii îi este asociat un simbol. Focului îi este asociat termenul de O: „Focul simbolizează O, Adevărul Absolut, lucrul în sine, Noumen-ul, Formele Ideale, Ființa-Dumnezeu, Arhetipul“. Figurilor animale, umane și combinate din stînga focului le sînt asociate „elementele beta, emanații din O, fantome, ecouri, ipostaze, amprente ale lui O, arhetipuri reprezentabile“. După Bion, focul și elementele beta reprezintă „Subiectul Inefabil al Inconștientului“. Lanțul corespondențelor nu se oprește aici. Primesc asociații și zidul, umbrele, oamenii care ies din peșteră, lanțurile prizonierilor. Ontologia platoniciană a formelor este reinstanțiată prin parabola peșterii, în care regăsim, implicit, elemente din critica rațiunii pure, cu kantianul lucru în sine, din filozofia creștină, cu Ființa-Dumnezeu, și din filozofia jungiană, cu noțiunea de arhetip.

Pentru a răspunde la întrebarea în ce măsură este legată „noua psihanaliză“ de religie, ar fi, poate, oportună reactualizarea întrebării lui Jung: mai este valabil (pentru mine) mitul creștin? Dacă religia înseamnă re-legarea cu Dumnezeu, posibilă prin credință, atunci acest tip de psihanaliză nu este departe de religie. Dacă, însă, atașăm religiei sistemul de dogme, rituri și ritualuri, atunci distanța dintre cele două domenii crește, cred, considerabil. Păstrînd din întrebarea lui Jung conceptul de mit și operînd cu distincția propusă de autoare între religia precreștină (miturile Greciei Antice) și cea creștină, observăm în cartea Laviniei Bârlogeanu o revalorizare psihanalitică a mitului. Mitul este narațiunea în care ne putem, fiecare dintre noi, înscrie parcursuri din viața noastră, este o poveste fundamentală în care se înscrie destinul uman. Nu toți avem capacitatea de a descifra tramele narațiunii arhetipale în viața noastră, pentru că puțini sînt cei care au cultura, priceperea, disponibilitatea și experiența de a vedea în care dintre mitogeme ne înscriem. Avem nevoie, pentru a cartografia labirintul în care ne aflăm și, eventual, pentru a-l transgresa, de actualizarea funcției alfa a terapeutului, funcție care se leagă de reverie, de intuiție, de însoțire visătoare, de conținere. Visul este un instrument, dar și o realitate din care se extrag simboluri necesare în deslușirea parcursului terapeutic. Visul oniric revelează acele „obiecte arhaice“, numite uneori complexe, alteori „obiecte interne“, care au nevoie să fie umanizate, îmblînzite, trecute din inconștient, unde „bîntuie“, antrenînd forțe devastatoare și incontrolabile, în conștient, sub formă de înțelesuri acceptate. Visul cu ochii deschiși este specific terapeutului care se pune pe sine la dispoziția pacientului pentru a îmblînzi conținătorul negativ, ori pentru a visa visele nevisate ale pacientului, ori pentru a prelua durerea pacientului, ca într-o Pietà. „Cine este visătorul?“ este o întrebare fundamentală din gîndirea lui Grotstein. Ca producție cinematografică foarte complexă, cum îl definește autoarea, visul are un propunător de vise (regizorul) și un interpret de vise. Subiectul care propune visele, regizorul viselor, organizează materialul inconștient astfel încît să poată fi integrat în conștient, să vindece. Asistăm la o bună complicitate, la o sinergie a celor două brațe ale lui O, care se întind și din interior, și din exterior spre pacient, pentru a-l elibera din structurile captive ale minții.

Relația dintre religie și psihanaliza care admite spiritul în ecuația vindecării, așa cum o vede și o practică Lavinia Bârlogeanu, se limpezește dacă pornim de la aserțiunea că religia este un bazin de mituri cu simboluri, imagini și termeni pe care psihanaliza le preia din religie, resemnificîndu-le. Termenii de „bîntuire“ și „mîntuire“ sînt preluați și redecodați. Pentru fenomenul bîntuirii, autoarea alege ca personaje mitice din religia precreștină titanii (Atlas, Sisif), pe Oedip, în varianta în care Eumenidele nu-l însoțesc, împreună cu inocenta Antigona, Gorgonele (Meduza fiind simbolul împietririi), pe Orfeu, cel care ratează salvarea Euridicei, iar ca personaje ale mîntuirii îi alege pe Pegas, Perseu și, din nou, pe Oedip în varianta opusă. Dedal și Icar sînt modele ale pendulării între exaltare și prăbușire, iar Tezeu este cel căruia îi reușește ieșirea din labirint, însă pentru prea puțină vreme. Avem deci modele de narațiuni fundamentale, în care ca cititor onest te poți recunoaște. Din religia creștină, Lavinia Bârlogeanu ilustrează bîntuirea cu personajul diavolului, iar mîntuirea, cu Hristos și Maica Sfîntă. Întocmai ca în cabinetul lui Grotstein, și în cabinetul Laviniei Bârlogeanu au loc astfel de procese; este meritul pacientei de a-l aduce în terapie fie pe diavol (apărut în vis sau recunoscut într-un om din viața pacientei), fie pe Hristos („sufăr ca Hristos pe cruce“) și meritul terapeutei de a folosi forțele acestor semnificanți. Psihoterapeuta recurge la structuri mitice care ratează sau vizează mîntuirea. Cazul domnișoarei T., care poate fi înscris în complexul puterii, este un caz dramatic de întrerupere ineficientă a terapiei. Cazul „Păpădiei“ este un succes terapeutic, o înscriere pe linia vindecării. Prezentarea celor două cazuri este fascinantă, poate și pentru că unul alunecă pe axul plus, iar celălalt, pe axul minus al valorii. Domnișoara T. nu renunță la omnipotența sa, la vanitate, este un caz de rămînere în labirintul interiorității bîntuite de complexul regăsit la Titani, prin care pacienta fuge de durerea începuturilor, fără să știe ceea ce un alt psihanalist, inspirațional pentru autoare, afirmase, și anume că frica de prăbușire vine din trecut, nu din viitor. În loc să accepte durerea, pentru ca psihicul să poată fi reasamblat din bucățelele în care viața grea din copilărie îl spărsese, domnișoara T. o expulzează inconștient fie pe pînză, fie în corp, sub formă de maladie gravă. „Păpădia“ este un caz de ieșire din labirintul minții, cînd complexul arhetipal căruia ea îi spune „diavol“ se umanizează, se descompune sub puterea mitogemelor hristice, pe care terapeuta și pacienta le admit ca sursă a ispășirii, a ingenuității, a iertării și, în cele din urmă, a mîntuirii. Ca orice terapeut psihanalitic, și Lavinia Bârlogeanu recurge la înregistrarea durerii de la începuturile fiecărei vieți, cînd copilul nu era pregătit să facă față abandonurilor, abuzurilor, trădărilor venite din partea celor care ar fi avut rol de ocrotitori, nu de abuzatori. Astfel se explică marele proces disociativ, cînd părți substanțiale din noi înșine se desprind și ajung să înoate în apele inconștientului, ridicîndu-se periodic la suprafață, cu scopul de a fi acceptate, integrate, pentru ca viața omului să fie întreagă, nu ciobită, sfîrtecată, distrusă. Mai mult, discursul terapeutic include ca durere de vindecat și durerea transgenerațională, adunată în șirul de femei antecesoare pacientei care primește numele de cabinet „Păpădia“, femei care au fost abuzate, umilite, trădate, abandonate de suma de bărbați din care mintea pacientei extrage esența răului sub forma unui obiect arhetipal intern. 

Cabinetul de psihoterapie este o lume inaccesibilă celui de-al patrulea, cititorul, dacă unul dintre cei doi actori ai scenariului psihoterapeutic nu i-ar deschide ușa. Lavinia Bârlogeanu ne invită ca psihoterapeut să asistăm la derularea unui travaliu psihoterapeutic în care este prezent „al treilea“, acel O al lui Bion, o forță misterioasă, care să provoace pacientul, prin crearea unor situații concrete, externe, de viață, dar și prin condiții interioare, la reîntregire, la împlinirea a ceea ce îi este menit să fie, adică el însuși, în unicitatea sa, cu bune și cu rele. Prin ușa dechisă de talentul scriitoricesc al psihanalistei se întrezăresc o lume complicată, încîlcită, labirintică, dar și cele două brațe ale lui O, unul din interior, celălalt din afară, ce cuprind pacientul spre reîntregirea sa.

Cum este posibilă ieșirea de sub teroarea lui Dis, fragment lingvistic ce intră în compunerea multor cuvinte evocatoare ale mecanismului disociativ? Labirintul este tocmai acest tărîm psihic, dar și spiritual, în care omul rămîne captiv cîtă vreme se află sub vraja unui obiect arhetipal pe care nu reușește să-l umanizeze. Labirintul este captivitatea în polul minus al spiritului, unde obiectul arhetipal bîntuie, terorizînd. Analizînd mitul celor care au rămas prizonieri în labirint, al lui Tezeu sau al lui Dedal și Icar, mitul lui Oedip sau al Gorgonei, observăm, împreună cu autoarea, cum vanitatea și lăcomia, manipularea și minciuna devin condiții ale rămînerii în labirint, în timp ce onestitatea și adevărul, iertarea și ispășirea devin condiții ale eliberării din labirint. Prin comportamentul său de trădător ce nu-și onorează promisiunile față de Ariadna, care-i procurase firul cu care să iasă din labirint, Tezeu atrage prăbușirea sa și a celor legați de el: tatăl se sinucide, speriat de gîndul că fiul i-ar fi fost ucis de Minotaur, fosta iubită, Ariadna, cade în promiscuitate, rănită de trădarea lui Tezeu, el însuși decade jalnic. În loc să fie un erou care aduce eliberarea de sacrificiile cerute de Minotaur, el îi sacrifică pe cei care l-ar fi putut împlini prin iubirea și devotamentul lor. Aici este un alt punct nodal în scrierea Laviniei Bârlogeanu: tema sacrificiului. Pentru reîntregire, avem nevoie de sacrificii. Putem sacrifica valori înalte de dragul valorilor joase, iar Lavinia Bârloeanu nu se sfiește să numească valori joase nevoile materiale sau cele sociale. Banii, puterea, titlurile sînt valori care ar trebui sacrificate, subliniază psihanalista, pentru adevăr, iertare, iubire. Mitul Titanilor, în care-l încadrează și pe Oedip, tocmai această inversiune o aduce: sacrificarea celor înalte de dragul celor joase sau, altfel spus, sacrificarea celor eterne pentru salvarea celor trecătoare. Mitul lui Oedip, în varianta în care el nu-și va ispăși nelegiuirile, este interpretat ca o paradigmă a bîntuirii. „Cel șchiop“ (traducerea numelui Oedip) va fi și cel orb. Orbirea (spirituală) este cauza tuturor disfuncțiilor. Refuzul adevărului, închiderea ochilor în fața evidenței, în loc de a recunoaște și a regreta cele înfăptuite, sînt semne ale unei insațiabile vanități, care nu poate duce decît spre polul negativ al ființei. Abia variantele mitului care îl pun împreună pe Oedip cu ingenua Antigona, fiica sa, sînt variante care se înscriu pe linia ieșirii din labirint. Această corelare a sacrificării celor joase de dragul celor înalte se regăsește și în mistica creștină. Asceza este tocmai o urcare pe scara virtuților. Recunoașterea și regretul celor rău înfăptuite, asumarea lor sînt condiții ale unei reconectări cu polul plus. În absența acestor condiții, cel care ar trebui să fie penitent, dar nu se îndură să renunțe la avantajele fărădelegilor sale devine un condamnat la subterană.

Psihoterapeuta își conduce cititorul nu doar în cabinetul său, ci și în laboratorul individuării sale. Visul care o prezintă ca aflîndu-se în templul lui Orfeu pune, oarecum, cititorul pe gînduri. Orfeu este eroul care coboară în Infern, convingînd Cerberul prin fascinația lirei sale. Ajunge la Euridice, ar putea-o salva, nu fără o condiție însă, pe care el n-o poate îndeplini. Nu are voie să se întoarcă să-și privească iubita, cîtă vreme se află pe calea ieșirii din Infern. Orfeu se află încă sub fascinația altor muze, nu îi este credincios pe de-a-ntregul Euridicei și ratează scoaterea iubitei din Infern. Orfeu își pierde iubita, fiindcă nu are destulă încredere că ea îl urmează, pe Cerber nu-l mai poate convinge a doua oară, motiv pentru care el cade în disperare. Un alt vis, cel în care orficii îi iau scrisul, este revelator. I-l iau pentru că îndrăznise să scrie o carte cu un conținut greu, despre diavol așa cum este surprins în poveștile românești. I-l redau, poate, după ce oameni ca „Păpădia“ vor fi fost conduși pe drumul vindecării, căci de la autoarea cărții despre diavol la cea care scrie despre „Mitul bîntuirii și al mîntuirii“ se produce un parcurs al eliberării din labirint, parcurs rezumat în strigătul: „Nu mai vreau un cer fără scară!“.

Cartea Laviniei Bârlogeanu oferă un cer cu scară, scara fiind, ca la Ioan Scărarul, virtuțile. 

Un articol de Valeria Roșca pentru Revista Observator Cutural Nr. 1201 (28.03.2024).