Nu de puţine ori, corpul reacţionează prin îmbolnăvire la neglijarea prelungită a funcţiilor sale vitale. Printre acestea se numără fidelitatea faţă de adevărata noastră istorie de viață. Prin urmare, tema principală a cărţii Corpul nu minte niciodată este conflictul dintre ceea ce simţim şi ştim, pentru că a fost înregistrat de corpul nostru, şi ceea ce credem că ar trebui să simţim, pentru a fi în concordanţă cu normele morale pe care le-am internalizat de la o vârstă fragedă. Se dovedeşte că, printre altele, o anumită normă general acceptată – şi anume porunca a patra – ne împiedică adesea să recunoaştem adevăratele noastre sentimente, precum şi faptul că noi plătim pentru acest compromis prin îmbolnăvirea corpului. Cartea aduce multe exemple în sprijinul acestei teze, fără a înfăţişa poveşti de viaţă în întregimea lor, ci concentrându-se mai ales asupra problemei relaţiei cu părinţii care în trecut şi-au abuzat copiii.

Experienţa m-a învăţat că propriul meu corp este sursa tuturor informaţiilor de importanţă vitală, care mi-au deschis o cale de acces către mai multă autonomie şi încredere în sine. Abia când mi-am îngăduit să dau frâu liber emoţiilor multă vreme închise în corpul meu şi când le-am putut trăi, am început să mă eliberez de trecutul meu. Sentimentele autentice nu sunt niciodată produsul unui efort conștient. Ele există şi au întotdeauna un temei, chiar dacă acesta ne rămâne de cele mai multe ori ascuns.

Cunoaşterea faptului că nu pot să îmi manipulez sentimentele, că nu pot să mă prefac nici faţă de mine, nici faţă de altcineva mi-a adus o mare uşurare şi eliberare. Abia atunci mi-am dat seama cât de mulţi oameni se distrug singuri încercând, aşa cum făcusem şi eu mai înainte, să respecte cea de-a patra poruncă, fără să fie conștienți de preţul pe care corpul sau copiii lor sunt forțați să îl plătească. Atâta vreme cât copiii se lasă folosiţi în acest mod, pot trăi chiar şi o sută de ani fără să-și recunoască propriul adevăr, îmbolnăvindu-se din cauza faptului că se păcălesc singuri.

Atunci când un copil vine pe lume, el are nevoie de iubirea părinţilor săi, adică de afecţiune, de atenţie, de protecţie, de prietenie, de grijă şi de disponibilitatea de a comunica. Pregătit pentru viaţă cu aceste daruri, corpul acelui copil va păstra o amintire pozitivă a acestei afecțiuni întreaga viață, iar mai târziu, ca adult, va putea dărui aceeaşi iubire copiilor săi. Când toate acestea lipsesc, în copilul de altădată rămâne întreaga viaţă dorinţa de a-și împlini nevoile vitale inițiale. Această dorinţă va fi proiectată asupra altor oameni, mai târziu în viaţă. Pe de altă parte, cu cât un copil a primit mai puţină iubire, cu cât a fost mai oprimat şi mai abuzat sub pretextul educării, cu atât mai mult acest copil, ajuns la vârsta maturității, se agaţă de părinţii săi sau de alte persoane înlocuitoare, de la care aşteaptă să primească ceea ce părinţii nu i-au oferit la momentul potrivit. Aceasta este o reacţie normală a corpului. El ştie exact ce îi lipseşte şi nu poate uita această privaţiune – golul există şi aşteaptă să fie umplut.

Cu cât trec anii, cu atât devine mai greu să primeşti de la alţi oameni iubirea părintească ce ți-a fost refuzată. Dar aşteptările corpului nu se diminuează odată cu înaintarea în vârstă. Dimpotrivă. Ele sunt doar proiectate asupra altora, în principal asupra propriilor copii şi nepoţi. Singura cale de ieșire din această dilemă este să conştientizăm aceste mecanisme şi să identificăm realitatea propriei noastre copilării, prin contracararea proceselor de reprimare şi negare. Astfel, vom crea în noi înşine omul care ne poate satisface măcar o parte dintre acele nevoi care îşi aşteaptă împlinirea încă de la naştere, dacă nu chiar mai devreme. După aceea ne putem oferi noi înşine atenţia, respectul, înţelegerea pentru emoţiile noastre, protecţia necesară, dragostea necondiţionată pe care părinţii noştri ni le-au refuzat.