Notele pot fi o măsură a capacităţilor de bază, deşi uneori ele ascund la fel de mult pe cât elucidează. Notele pot fi o măsură a motivaţiei şi a efortului depus; uneori ele reflectă creşterea puterii de concentrare şi a autodisciplinei. Dar nici chiar notele bune nu sunt vreodată o măsură a dezvoltării de ansamblu. Cu toţii am cunoscut oameni străluciţi care erau imaturi; sau elevi mediocri, cu rezultate slabe, care ulterior au devenit adulţi maturi şi oameni minunaţi. În ultimă instanţă, nici promisiunea notelor bune, nici ameninţarea celor rele nu stimulează dezvoltarea. Dezvoltarea se manifestă la elevi care obţin note mari şi la elevi care obţin note medii. Ea se produce atât la copiii serioşi şi motivaţi, cât şi la cei colerici şi impulsivi; la cei care sunt apropiaţi de profesori, ca şi la cei care nu sunt. Fără alte surse de informare decât rezultatele testelor, carnetele de note şi, ocazional, o observaţie personală a unui profesor, părinţii sunt dirijaţi de sistem să se focalizeze asupra notelor. Orice amintire despre complexităţile dezvoltării păleşte şi ei ajung să accepte notele ca scopul şi măsura succesului şcolar al copiilor lor.

Copiii ştiu mai bine. Viaţa lor înseamnă mai mult decât nişte note. Uneori ei ne spun acest lucru, cu multe cuvinte sau în moduri mai puţin articulate. Dar cel mai adesea ei rămân tăcuţi, nevoind să atragă atenţia şi judecata adulţilor, lăsându-i pe părinţi să se întrebe sau să se frământe în legătură cu performanţele şi rezultatele lor.

Toţi copiii îşi doresc cu ardoare să fie conectaţi cu părinţii lor şi cu o comunitate sau o organizaţie semnificativă pentru ei. Când sunt conectaţi cu colegi de generaţie care le împărtăşesc speranţele şi secretele, ei ştiu că se dezvoltă. Un copil care aude gândurile secrete ale colegilor săi îşi spune: „Sunt unul dintre ei, deci sunt bine”. Copiii ştiu că se dezvoltă şi atunci când profesorii le recunosc eforturile şi le respectă progresele, indiferent de nivelul capacităţii lor.

Recunoaşterea este feedback-ul suprem care-i arată unui copil că progresează. Cum ar putea un copil să ştie că are vocaţie de artist dacă cineva nu-i agaţă o lucrare pe perete? Cum ar putea un băiat de şaisprezece ani, care a învăţat să manevreze instalaţia complexă de iluminat din aula şcolii, să ştie că e competent dacă nu are ocazia să-şi dovedească priceperea dirijând luminile la serbarea de primăvară? Cum ar putea o viitoare scriitoare să-şi dezvolte o voce proprie, dacă nu are şansa să-şi citească lucrările în clasă şi să audă reacţiile de apreciere ale colegilor? Există atâtea tipuri de recunoaştere, mari şi mici, şi atâtea domenii în care copilul o caută. Notele sunt doar o mică parte din lucrurile de care-i pasă unui copil, oricărui copil.

Pentru un copil care se dezvoltă, este de asemenea vital să aibă un sentiment tot mai sporit al puterii. Folosesc termenul de putere ca o umbrelă care să acopere forţa fizică, competenţa socială, măiestria intelectuală şi eficienţa personală. Adulţii fac greşeala să creadă că este posibil ca un copil să aibă tot timpul o mare stimă de sine. Ei le pretind celor care se ocupă de copilul lor să menţină permanent stima de sine al acestuia la cote înalte. Aşa ceva nu se poate. Nu este uşor să te simţi tot timpul puternic atunci când eşti copil. Cum ar putea un copil să aibă o părere excelentă despre sine când e scund, nu are o sursă independentă de venit, nici maşină şi nu deţine controlul asupra programului său zilnic? Cum se va simţi el de fapt? Mic şi neputincios.

Doar ocazional viaţa îi permite unui copil să se simtă puternic. Rareori mediul şcolar îngăduie unui tânăr să aibă acest sentiment. Dar, atunci când totuşi se întâmplă, elevul este incredibil de entuziasmat şi va încerca să retrăiască acea senzaţie, iar şi iar. Va încerca să reproducă condiţiile existente în clipele când s-a simţit adult şi competent. Dacă şcoala nu-i oferă suficient de des această oportunitate, el va încerca să-şi modeleze experienţa şcolară în aşa fel încât ea să apară din nou. Acesta este materialul strategiei.

Mulţi copii încearcă sentimentul puterii provocând structurile de putere, încălcând regulile sau ocolind cerinţele. Aceasta nu e niciodată doar lene sau viciu de caracter; cel mai adesea copilul o face fiindcă îi creează sentimentul de putere pe care nu-l poate obţine pe nicio altă cale.

Fiecare copil se străduieşte zilnic să capete un sentiment al „potrivirii” sale cu şcoala, senzaţia că poate să crească şi să se dezvolte în siguranţă, că poate găsi suficient din tot ce are nevoie – fizic, emoţional, social şi intelectual. Strategia unui copil reprezintă încercările sale de a găsi acea potrivire – să se descurce cu cerinţele şcolii, cu propriul stil de învăţare, aşteptările părinţilor şi cu pretenţiile sociale complexe ale colegilor săi. Fiecare copil perfectează constant o strategie prin care să menţină în echilibru toate aceste forţe intense şi conflictuale. Principala activitate în şcoală a fiecărui elev este să-şi formeze o strategie personală care să-i asigure confortul psihologic şi să-i dea sentimentul că „Aparţin locului acestuia. Este ceva aici în care pot avea încredere”.

Cinci lucruri măresc semnificativ şansele unui copil de a se adapta şcolii: un creier şi un temperament şcolar, un sentiment puternic de legătură cu comunitatea, ambiţia, o relaţie apropiată şi bazată pe încredere cu un adult pe toată durata adolescenţei şi o filozofie sau o perspectivă asupra şcolii. Copiii cu creier şcolar au o uşurinţă a cititului, a scrisului şi a gândirii matematice – o bună potrivire la cerinţele programei şcolare. Ei sunt mai rapizi, îşi termină mai repede temele pentru acasă şi obţin note mai mari. Copiii cu diferenţe de învăţare şi o mai redusă toleranţă la frustrare se opun procesului şi nu obţin aceleaşi distincţii şcolare. Toţi copiii sunt însă capabili să înveţe în ritmul propriu şi este un fapt că majoritatea lor termină cei treisprezece ani de şcoală.

Definind elevii de succes ca fiind aceia care-şi dezvoltă o strategie de adaptare care le permite să înfrunte şi să învingă majoritatea provocărilor şcolii, ţin să subliniez că nu există o strategie standard. Dacă în Statele Unite sunt cincizeci şi trei de milioane de copii de vârstă şcolară, există tot atâtea formule pentru a încheia cu bine ziua de şcoală. Majoritatea copiilor reuşesc să se adapteze şcolii, fapt care-i ajută să supravieţuiască multor situaţii umilitoare. În mod tragic, unii nu reuşesc.

Succesul şcolar nu este garantat pentru niciun tip de elev, indiferent dacă este un geniu, căpitanul echipei de fotbal, un violonist talentat sau „regina” şcolii. Fiecare copil se confruntă cu provocările şcolii zi de zi şi clipă de clipă. Toţi trec prin perioade – zile, săptămâni, uneori chiar şi luni – când viaţa lor nu arată prea bine. Unii copii găsesc că şcoala li se potriveşte destul de bine şi se bucură de numeroase succese academice şi de dezvoltare. Alţii se luptă să-şi găsească locul în şcoală şi continuă să se lupte pe toată durata vieţii lor de elev. Iar pentru alţii, nepotrivirea dintre nevoile şi abilităţile lor şi mediul şcolar este atât de acută şi de incomodă, încât fie cad pradă disperării, fie decid s-o rupă cu şcoala şi cu tot ce reprezintă ea. În pofida tuturor sfaturilor contrare, ei trebuie să părăsească şcoala pentru a-şi continua dezvoltarea în afara ei. Fiecare copil are să ne înveţe ceva despre călătoria lui. Fiecare copil are o strategie, o poveste şi o înţelepciune de împărtăşit.