Deprinderile sunt, prin definiţie, greu de schimbat, iar unele sunt atât de adânc înrădăcinate, încât nici nu considerăm că pot fi schimbate. Din fericire, primul pas în a realiza schimbarea este simpla conştientizare, iar al doilea pas este să credem că schimbarea este posibilă. Cum, de altfel, şi este.

Pentru a înţelege cu adevărat deprinderile, trebuie să înţelegeţi felul în care creierul vă dictează să acționați în general. Tindem să credem că majoritatea acţiunilor noastre sunt conduse de o intenţie conştientă. De fapt, cele mai multe sunt impulsuri sau rutine comportamentale – nu sunt induse de un anume gând, fiind doar răspunsuri automate. Într-un cuvânt: obiceiuri. Acest fapt este în special adevărat atunci când un om este în depresie. Şi, din păcate, este puțin probabil ca deprinderile care-i duc pe oameni în depresie să-i și scoată de acolo.

Există o logică neuroştiinţifică limpede a modului cum sunt create şi menţinute deprinderile, precum şi a modului cum pot fi schimbate. În timp ce acţiunile intenţionale sunt mediate de cortexul prefrontal, deprinderile sunt controlate de striatum, un centru arhaic de procesare, situat adânc în creier. (Dacă, de exemplu, comparăm cortexul prefrontal cu un sistem modern de cloud-based computing, atunci striatumul este reprezentat de cartelele perforate introduse într-un calculator vechi IBM.)

Aşadar, dacă deprinderile rele nu ne sunt utile, de ce le păstrăm? Fiindcă striatumul, spre deosebire de cortexul prefrontal, nu este raţional, cel puţin nu în modul în care definim de obicei „raţionalul”. El nu face nicio distincţie între deprinderile bune şi cele rele. Striatumul este perfect mulţumit să transpună în fapte obișnuințe rele una după alta, fără nicio preocupare pentru consecinţele pe termen lung. Înainte să vă indispuneţi prea tare din cauza aceasta, trebuie să ştiţi că striatumul nici măcar nu este conştient. Nu vă puteţi acuza cu adevărat pentru ceva ce aţi făcut fiind somnambul, aşa că nu vă puteţi supăra cu adevărat pe nişte deprinderi la fel de inconştiente.

Deprinderile rele pot fi în general clasificate ca impulsuri sau rutine comportamentale. Impulsurile sunt acţiuni dirijate de o dorinţă de moment, ca aceea de a face click pe un link de Facebook. În schimb, rutinele nu sunt dirijate de dorinţă, ci sunt acţiuni pe care le facem doar fiindcă le-am făcut de atât de multe ori înainte. Proastele obișnuințe comportamentale pot fi ceva la fel de benign ca a mesteca cu gura deschisă sau la fel de dăunător ca a te retrage din lume când începi să te simţi copleşit.

Atât impulsurile, cât şi rutinele sunt controlate de striatum, dar rutinele depind de partea superioară, striatumul dorsal, în timp ce impulsurile sunt iniţiate de partea inferioară, nucleul accumbens. Ambele zone depind în mare măsură de neurotransmiţătorul dopamină, un detaliu important pe care îl vom discuta mai târziu.

Acţiunile pe care le efectuaţi sunt rezultatul unei conversaţii între cortexul prefrontal, nucleus accumbens şi striatumul dorsal. Cortexul prefrontal alege ce să facă în funcţie de ce este bine pentru noi pe termen lung. Nucleul accumbens alege ce să facă în funcţie de ce este plăcut pe moment, iar striatumul dorsal alege ce să facă în funcţie de ce am făcut mai înainte. La fel ca membrii Congresului, zonele acestea uneori se susţin reciproc, alteori sunt în conflict. Cortexul prefrontal este singura parte a circuitului căruia îi pasă de bunăstarea ta pe termen lung, dar, din păcate, el este adesea înfrânt la vot. Ca să înţelegem de ce, vom examina mai în profunzime impulsurile şi rutinele comportamentale.

La supermarket, lângă casele de marcat, vi se oferă o gamă largă și ispititoare de bomboane şi reviste. Vă limitaţi la lista de cumpărături sau întindeţi mâna după un Snickers? Cheia înţelegerii impulsurilor este că tot ce este plăcut eliberează dopamină în nucleul accumbens. Sexul eliberează dopamină. Să câştigi bani eliberează dopamină. Drogurile eliberează dopamină. Ciocolata eliberează dopamină.

Ceea ce este cu adevărat interesant referitor la nucleul accumbens este că el învaţă care sunt lucrurile plăcute şi cum să anticipeze obţinerea lor. De exemplu, când mâncaţi prima oară un Snickers, în nucleul accumbens se eliberează dopamină. A doua oară când luaţi un Snickers, se eliberează dopamină imediat ce desfaceţi ambalajul. Iar a treia oară, dopamina este eliberată doar la vederea unui Snickers în vitrină. Foarte curând, se eliberează dopamină imediat ce intraţi în magazin, doar fiindcă anticipaţi că-l veţi vedea, îl veţi desface şi-l veţi mânca.

În cazul impulsurilor, ceva ce faci sau simţi declanşează anticiparea unui anumit rezultat plăcut. Problema este că dopamina eliberată în anticiparea plăcerii motivează efectiv acţiunile care conduc la acea plăcere. Fiecare pas făcut pe cale injectează puţină dopamină care vă stimulează să faceţi următorul pas.

Identificaţi-vă declanşatorii. E mult mai uşor să evitaţi tentaţia decât să-i rezistați. Dacă ştiți ce declanşează o anumită obişnuinţă, uneori vă puteţi debarasa de ea pur şi simplu eliminând acel declanşator din viaţa dumneavoastră.

Obişnuinţele se formează deoarece fiecare acţiune activează un tipar specific în striatumul dorsal. De fiecare dată când urmezi aceeaşi cale, ea devine tot mai bine definită în creier – cu alte cuvinte, neuronii din striatumul dorsal sunt mai mai bine conectați. În plus, de fiecare dată când activezi acel tipar al creierului, el devine mai uşor de activat data viitoare. Astfel că destul de curând e aproape imposibil să mai creezi o nouă cale – creierul nu vrea decât să urmeze vechile trasee.

Lucrul important de înţeles pentru un tipar în striatumul dorsal este că, odată format, el rămâne acolo, practic pentru totdeauna. De aceea nu uiţi niciodată să mergi cu bicicleta. Acesta este unul dintre motivele pentru care deprinderile rele sunt atât de greu de schimbat. De fapt, nu elimini vechile deprinderi – ele doar slăbesc pe măsură ce creezi altele noi, mai puternice. Mai mult decât atât, odată aflate în striatumul dorsal, deprinderilor nu le mai pasă de plăcere. Sigur, de obicei ele ajung acolo prima oară fiindcă nucleul accumbens te motivează să faci ceva, dar odată ce o deprindere este realmente înrădăcinată, ea nu mai are nevoie de nucleul accumbens ca s-o motiveze.

La fel funcţionează şi dependenţele. Ele încep ca impulsuri plăcute în nucleul accumbens. Dar cu timpul nucleul accumbens încetează să mai răspundă, iar dependenţele nu mai sunt plăcute. Dar fiindcă ele sunt înrădăcinate în striatumul dorsal, te simţi constrâns să mai bei un pahar sau să mai fumezi o ţigară. Din cauza acestor schimbări ale dopaminei, dependenţele măresc riscul depresiei, iar depresia măreşte riscul formării unei dependenţe. Iată încă o spirală descendentă.

Striatumului dorsal nu-i pasă ce vrei tu. Lui îi pasă doar să urmeze căile pe care deja le-ai croit. A înţelege căile pe care le urmează creierul este un pas-cheie în direcţia schimbării. Din păcate, uneori problema nu are a face cu proastele obiceiuri, ci în a nu face nimic.