Daca astazi toleranta este un concept folosit, uneori si aplicat, in varii imprejurari si contexte sociale, juridice si politice, dar si in discutii si dezbateri, reconstruirea istoriei sale arata mari diferente intre conceptiile actuale si cele din trecut. Trebuie identificate si reconstituite evenimente si perioade din trecut cand, dupa sistemele de valori si instrumentele conceptuale specifice epocii, oamenii au dat contur conceptiei moderne de toleranta.

Totdeauna extensia conceptuala a termenului a fost un motiv de controversa; in Europa apuseana, in secolul al XVII-lea si in prima jumatate a celui de-al XVIII-lea s-a produs lenta maturare a imperativelor care aveau sa duca la configurarea conceptului de toleranta: utopii si proiecte pacifiste, teoretizari ale drepturilor constiintei, revendicari ale libertatii de constiinta, proiecte si masuri de toleranta civila. In perioada amintita, proiectele privind toleranta si lupta pentru punerea lor in opera apartineau opozantilor regimului, exilatilor, intelectualilor, minoritatilor religioase, celor pe care Leszek Kolakowski ii numea crestini fara biserica, evrei fara sinagoga, intelectuali fara capela. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, instrumentele conceptuale ale Iluminismului vor contribui decisv la inaltarea edificiului teoretic al tolerantei moderne. Cum bine se stie, sinteza gandirii Iluminismului o reprezinta Enciclopedia franceza (Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), aparuta in 17 volume de texte si 11 de planse, incepand cu anul 1751, avand printre autori nume ilustre, precum: d’Alembert, Condorcet, Diderot, Helvetius, Montesquieu, Rousseau, Voltaire. In articolul despre toleranta, pastorul genevez Jean-Edme Romilly scrie:

„Toleranta este, in general, virtutea oricarei fiinte slabe, sortita sa traiasca impreuna cu fiinte asemanatoare. Omul, atat de mare prin inteligenta sa, este, in acelasi timp, ingradit de greselile si de pasiunile sale, incat niciodata nu va fi prea mare stradania de a trezi in el acea toleranta pentru altii, acel suport de care are atata nevoie pentru el insusi si fara de care, pe pamant, n-ar fi decit tulburari si neintelegeri.”

In epoca Luminilor, numerosi autori au scris despre toleranta – un concept fundamental al lumii moderne, care trebuia sa scape societatea de tenebrele si fiorii intolerantei si fanatismului care generasera un nesfarsit sir de orori; printre acesti intelectuali se distinge figura lui François-Marie Arouet, cunoscut sub numele de Voltaire, recent aparand in limba romana cartea sa Tratat despre toleranta. Prilejuit de moartea lui Jean Calas, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Cogito”, traducere din limba franceza si prefata de Gabriel Avram, 2016, 240 p.

Cartea lui Voltaire isi are sursa, asa cum mentioneaza si subtitlul, in drama lui Jean Calas, protestant francez condamnat la moarte pe motiv ca si-ar fi ucis fiul care intentiona sa se converteasca la catolicism. Voltaire descrie succint cazul lui Jean Calas si al lui Pierre Calas, al doilea fiu al sau, apoi face o elocventa incursiune in istoria mai veche sau mai recenta a sangeroaselor razboaie religioase. La ce bun victime pe frontul intolerantei? Pentru ca fiecare religie si-a proclamat superioritatea infinita si a simtit nevoia sa si-o afirme, iar unde nu a fost suficient, a impus-o cu sabia intr-o mana si cu cartea sfanta in cealalta; pentru ca toleranta era o idee de neacceptat. Fara pacea din Westfalia, „Germania“, scria Voltaire, „ar fi fost astazi un desert plin de osemintele catolicilor, evanghelistilor, reformatilor, anabaptistilor, care s-ar fi sfartecat unii pe altii.” Dupa timpul inversunarii, era necesar un timp al ratiunii, al dialogului lucid despre alteritate, al acceptarii diferentelor, al daramarii inutilelor bariere. Si nu este vorba exclusiv de religii; Socrate a cazut victima unui grup care nu era dispus sa-si accepte ignoranta, nici sa tolereze conceptiile pe care filosoful le raspandea printre tineri. De acolo pana la procesul si condamnarea lui Socrate la a bea cupa continand cucuta, nu a mai fost decat un pas pe care cei care l-au facut l-au regretat cand atenienii i-au stigmatizat pe acuzatori si judecatori si i-au inaltat lui Socrate un templu: „Niciodata filosofia nu a fost mai razbunata si tinuta la cinste mai mare. Exemplul lui Socrate reprezinta, in fond, cel mai puternic argument pe care il putem opune intolerantei.” Voltaire aminteste si intoleranta epocii romane, punand accent asupra persecutiilor la care au fost supusi crestinii dupa ce traisera decenii la rand in buna randuiala cu romanii care se inchinau zeilor.

Voltaire este necrutator cu crimele savarsite in numele credintei; se intreaba cum putem impaca venerarea martirilor crestini cu uciderea celor a caror vina era ca nu aveau aceeasi religie cu noi:

„da, exista un Dumnezeu care, dupa aceasta viata trecatoare, pe care stim sa o pretuim atat de prost, comitand atatea crime in numele lui, va sti sa ne consoleze pentru atatea nenorociri pe care le-am infaptuit; caci, daca ne gandim la razboaiele religioase, la cele patruzeci de schisme ale papilor, aproape toate sangeroase, la imposturile funeste de tot felul, la ura de neimpacat iscata de diferitele pareri – luand in considerare toate aceste rele produse de un fals zel religios, oamenii au trait o lunga perioada de infern inca din aceasta viata.”

Ceea ce astazi tine de un firesc al conceptiilor si al vietii sociale si politice a convins cu greu in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea; autorul articolului „Toleranta”, din Enciclopedia franceza, amintea cu suficienta discretie despre „toleranta ecleziastica”, in vreme ce Pierre Bayle observa, nu fara sarcasm, ca teologii se asezau sa discute despre fundamentalia si adiaphora, iar aceste doua concepte se schimbau deseori intre ele! Era epoca in care toleranta civila si libertatile politice luasera un avant considerabil in raport cu problemele traditionale ale vietii comune ale diferitelor comunitati religioase. Inca era vremea proiectelor utopice, himerice, cum erau cele ale abatelui de Saint-Pierre sau ale autorului articolului din Enciclopedia franceza care scrie cu moderatie despre uniformitate, despre diferentiere, despre intoleranta. Articolul lui Romilly avea insa ecou in alte texte care defineau toleranta, mai ales in alte articole din Enciclopedie, scrise de cavalerul de Jaucourt, de Diderot, Deleyre sau d’Holbach. In textul Eloge de Montesquieu, publicat de d’Alembert ca prolog la volumul al V-lea al Enciclopediei, i se atribuia lui Montesquieu capacitatea de „a gandi simultan diversitatea popoarelor si unitatea genului uman”.

La inceputul secolului al XVIII-lea, Olanda era tara care oferea Europei raspunsurile teoretice cele mai radicale in problema tolerantei: Spinoza facuse din libertas philosophandi necesitatea prima a oricarui sistem politic sanatos. Un teolog calvin, Johannes Barueth, scria ca societatea olandeza insuma diverse confesiuni – reformati, catolici, lutherani – unite prin stranse legaturi ecumenice. Sub spectrul lui Spinoza, intr-o atmosfera de toleranta confortabila, se va instala un climat intelectual si confesional care va propune cele mai radicale concluzii pentru acea vreme, pentru a accepta deopotriva credinta, deismul si chiar ateismul. Voltaire revine in finalul cartii sale la soarta nefericita a familiei Calas, condamnata de catre cei opt judecatori din Toulouse:

„Aceasta scriere despre toleranta este o cercetare pe care omenirea o infatiseaza cu umilinta in fata puterii si jurisprudentei. Am semanat un graunte care intr-o zi va da, poate, roade.”

De la Voltaire pana in zilele noastre s-a scris mult si temeinic despre toleranta, dar ea nu s-a impus definitiv nici religios, nici politic. In 1928, in Summa Juris Publici Ecclesiatici, toleranta era definita ca permissio negativa mali, incuviintarea negativa a unui rau… Era vorba despre unul dintre conceptele fundamentale ale modernitatii occidentale!

In societatile in care persecutiile religioase si politice au disparut, raman inca multe chestiuni teoretice nerezolvate: care este relatia intre toleranta si relativism? A admite opinia celuilalt nu introduce o asimetrie fundamentala ? Cine este in postura de a tolera? Se impune vreo limita acceptarii diversitatii culturale si pluralismului? Masura unei convingeri este o problema de intensitate subiectiva, si nu de certitudine obiectiva! Sa nu uitam indemnul lui Voltaire de a inlatura ornamentele bizare si inutile care acopera edificiul care ar fi trebuit sa fie „acasa” pentru toti; atunci fanatismul nu va mai pustii Pamantul…