Creativitatea şi sufletul

Creativitatea este un mister, o enigmă. La fel ca alte enigme, cum ar fi „sufletul” și „imaginația”, creativitatea nu poate fi localizată, măsurată sau invocată la comandă. Profunzimile creativității, la fel ca cele ale sufletului, se află dincolo de capacitatea noastră de a le cunoaște și de a le descrie pe deplin – totuși, creativitatea, la fel ca sufletul, ne animă viețile. Apropierea de creativitate este un act creativ în sine; unul care include același tip de răbdare și de atenție necesar pentru a zări în treacăt orice fel de creatură sălbatică, inclusiv sufletul.

Creativitatea și sufletul se aseamănă foarte mult, prin aceea că niciunul dintre ele nu este un lucru, o substanță sau o posesiune. În ambiguitatea lor, atât sufletul, cât și creativitatea pot fi mai bine abordate și imaginate ca simboluri, perspective, întâmplări, experiențe, moduri de a fi – sau chiar ca ființe în sine. De fapt, cuvântul „creativitate”, cu toate conotațiile lui exclusiviste și aspiraționale, mai mult ascunde decât dezvăluie. Dobândirea unei noi viziuni asupra creativității începe prin a o regândi drept „creativul”, care este viu și autonom. 

Tânjind după potenţialul creativ

Departe de a fi o îndeletnicire frivolă, este posibil ca dorința de a crea să fi evoluat ca un comportament uman selectiv și benefic – unul care a contribuit la înflorirea speciei umane. Cercetătoarea și biologa evoluționistă Ellen Dissanayake a propus sintagma de „a face special” pentru a surprinde esența teoriilor sale despre evoluția manifestărilor creative ale umanității – nu ca „artă”, așa cum sunt ele cunoscute în general, ci ca acte generative, strâns legate de joc și de ritual. Toate aceste activități explorează realitatea sau ceea ce se consideră a fi realitate. Ele presupun transformări deliberate, care să aducă un plus de valoare sau de unicitate – ceea ce mai cunoaștem și sub numele de „magie, frumusețe, forță spirituală sau semnificație”. Prin intermediul acestor activități, atât creatorul, cât și colectivitatea se reînnoiesc și se revigorează. Nevoia noastră de exprimare creativă (inclusiv de joc și de ritual) nu s-a diminuat nici măcar într-o epocă lipsită aproape cu totul de ritual și suspicioasă față de joc, o epocă definită de raționalism, de specializare și de supremația comercialului.

Jung credea despre creativitate că deține un rol central în viața omului. Pe lângă factorii instinctivi ai foamei, sexualității, activității și reflecției, el a mai adăugat și un al cincilea factor: „pulsiunea creatoare”, care promovează împlinirea fiecărei vieți umane. Dacă, așa cum sublinia el, creativitatea este similară unui instinct uman vital, atunci accepțiunile noastre predominante despre creativitate încep să pară mai puțin exclusiviste, mai puțin legate de niște tipuri anume de abilități artistice.

Un model arhetipal

Ideile circumscrise arhetipurilor se bucură de o revenire în conștiința publică: atât artiștii, cât și cercetătorii continuă să promoveze teoria arhetipală și să vină cu modalități interesante și semnificative de lucru cu arhetipurile în propriile noastre vieți. Acesta este un motiv în plus de a ne întoarce la Jung și la acei gânditori și creatori (antici și moderni deopotrivă) care au înțeles că arhetipurile reprezintă potențialități dinamice, și nu un set de stereotipuri sau de trăsături de caracter rigide. O abordare arhetipală a creativității se raportează la arhetipurile inconștientului colectiv dezvoltate de Jung ca la niște energii formatoare, primordiale și tematice – ca la niște dinamuri ce posedă forța de a produce manifestări în lumea fizică, inclusiv un răspuns din partea artistului la „chemarea de a crea”. În esență, „arhetipurile erau și sunt forțe psihice vii, care vor să fie luate în serios și au grijă în cel mai ciudat mod să se impună”.

Abordarea arhetipală a creativității atribuie o importanță primordială mitului. Jung a caracterizat miturile și poveștile drept simboluri mijlocitoare și drept „terț supraordonant”, care „exprimă procese inconștiente, iar repovestirea lor duce la reînsuflețirea și reamintirea lor și deci la reînnoirea legăturii între conștiință și inconștient”. Prin intermediul mitului descoperim și unele modele arhetipale ale artistului, a cărui natură este metamorfică prin definiție, manifestările arhetipale ale acestuia fiind multiple: trickster, alchimist și magician, creator și distrugător, iubit (amant) și hermafrodit, mamă, tată și vindecător rănit. Printre aceste manifestări se numără și zeitățile egiptene Isis, Nut și Geb; zeii greci Hermes, Dionisos, Eros și Asclepios; zeitățile Indiilor de Est Shiva, Parvati, Ardhanarisha și Kali; Coiotul, Corbul și Femeia Care Își Schimbă Forma din cultura nativilor americani, precum și figurile africane Legba și Eshu.

Cartea Artistul arhetipal este despre ascultarea și onorarea acestor voci. O nouă viziune asupra creativității ne dezvăluie faptul că este nevoie de o inversare a modului în care căutăm creativitatea: creativitatea este vie și nevătămată. Noi suntem somnambulii care trebuie treziți și inițiați într-o relație nouă cu această forță vitală vie. După cum bine știa Franz Kafka, arta este asemănătoare rugăciunii; este o mână întinsă, tânjind să fie transformată într-o mână care împarte daruri.