În cartea Băiatul care a fost crescut ca un câine, psihiatrul de copii Bruce Perry își împărtășește perspectivele și lecțiile învățate din lucrul cu copii care au experimentat forme severe de abuz și neglijare. Perry ne invită într-o călătorie profundă, oferindu-ne o privire rară asupra modului în care trauma timpurie influențează dezvoltarea creierului. Cartea este un mozaic fascinant de relatări reale, frumos scrise, care dezvăluie cum stresul și violența pot modela, adesea în moduri devastatoare, funcționarea emoțională și cognitivă a celor mici.

Perry ne ghidează printr-o serie de povești care ilustrează impactul traumatizant al abuzului și neglijării, dar și posibilitatea de recuperare și vindecare. Fiecare poveste este prezentată cu compasiune și înțelegere, subliniind importanța relațiilor stabile și iubitoare în procesul de recuperare. Cartea dezvăluie modul în care intervențiile potrivite, bazate pe o înțelegere profundă a traumatizării, pot remodela creierul copilului și pot restabili conexiunile umane esențiale pentru o dezvoltare sănătoasă.

Autorul ne arată cum intervențiile bazate pe iubire și empatie sunt esențiale pentru a ajuta copiii să își revină din traume severe, punând accent pe necesitatea unei îngrijiri individualizate și a unui mediu sigur. Totodata subliniază că, pentru a contracara efectele devastatoare ale traumei, trebuie să oferim sprijin constant și să creăm relații de durată, deoarece „relațiile sunt agenții schimbării” și cea mai puternică formă de terapie este iubirea umană. În continuare câteva extrase din lucrarea semnată de Dr. Bruce Perry și Maia Szalavitz, despre complexitatea dezvoltării umane și influența profundă a experiențelor timpurii asupra comportamentului și deciziilor ulterioare.

Sunt preocupat de multă vreme să înțeleg modul în care se dezvoltă omul, în special să-mi dau seama de ce unii ajung ființe umane productive, responsabile și blânde, în timp ce alții răspund la abuz, lansând și mai mult abuz asupra celorlalți. Activitatea mea mi-a dezvăluit foarte multe despre dezvoltarea morală, despre rădăcinile răului și despre modul în care tendințele genetice și influențele anturajului pot influența deciziile critice, care la rândul lor influențează alegerile ulterioare și, în cele din urmă, ce fel de persoană ajungem să fim. Nu cred în „scuzarea” comportamentului violent sau jignitor „oferită de argumentul abuzului îndurat”, dar am descoperit că există interacțiuni complexe care încep în primii ani de viață, care ne influențează capacitatea de a ne imagina alegeri posibile, interacțiuni care ar putea să ne limiteze mai târziu abilitatea de a lua cele mai bune decizii.

Pentru a înțelege trauma trebuie să înțelegem memoria. Pentru a aprecia modul în care copiii se vindecă trebuie să înțelegem felul în care învață să iubească, cum fac față greutăților, cum îi afectează stresul. Iar prin recunoașterea impactului distructiv pe care violența și experiența de a trăi sub amenințare le pot avea asupra capacității de a iubi și de a munci, putem să ne înțelegem mai bine și să avem mai multă grijă de oamenii din viețile noastre, în special de copii.

Creierul e construit – noi înșine suntem construiți – din milioane de decizii mărunte – unele conștiente, dar cele mai multe, inconștiente. Alegerile aparent irelevante pot avea rezultate extrem de diferite mai târziu în viață. Sincronizarea înseamnă totul. Nu știm când cea mai mică alegere sau cel mai mic stimul va împinge un creier în dezvoltare pe calea genialității sau pe drumul spre iad. Vreau să evidențiez faptul că acest lucru nu înseamnă că părinții trebuie să fie perfecți. Dar este important de știut că cei mici sunt extrem de susceptibili la consecințele ciclice ale alegerilor pe care noi – și mai târziu ei – le luăm, din motive bune sau rele.

Din fericire, spirala virtuții se autoamplifică și are efect de cascadă exact la fel ca spirala violenței. De exemplu, un cuvânt de laudă la momentul potrivit poate face ca un copil cu un interes moderat față de artă să devină pasionat de domeniu. Interesul poate deveni și mai profund, făcându-l pe copil să dezvolte abilități mai importante, să primească mai multe laude și, în cele din urmă, să construiască în creierul lui geniul artistic acolo unde la un moment dat ar fi putut să existe doar un potențial modest.

Un principiu fundamental al dezvoltării creierului este acela că sistemele neuronale se organizează și devin funcționale într-o manieră secvențială. În plus, organizarea unei zone mai puțin mature depinde, în parte, de semnalele recepționate din partea zonei inferioare, mai mature. Dacă un sistem nu primește ce are nevoie în momentul în care are nevoie, nici sistemele care se bazează pe el s-ar putea să nu funcționeze bine, chiar dacă stimulii de care au nevoie sistemele care se dezvoltă mai târziu sunt armonizați și apar în momentul corespunzător al dezvoltării. Cheia pentru o dezvoltare sănătoasă este ca individul să treacă prin experiențele potrivite în cantitatea potrivită la momentul potrivit.

Creierul se dezvoltă de-a lungul timpului, prin acumularea constantă de repetări și expuneri; fiecare moment este o ocazie de a consolida fie tiparele pozitive, fie pe cele negative. În clipa în care se formează un tipar, acesta devine ca o scobitură sau ca un șanț, făcând ca un comportament similar să fie mai ușor de îndeplinit și mult mai probabil de repetat. Sistemele de oglindire ale creierului social fac comportamentele să fie contagioase. Și din nou, acest lucru este minunat când ceea ce exersezi este un sport, când cânți la pian sau afișezi bunătate, dar nu la fel de minunat când ceea ce se repetă sunt răspunsuri impulsive, agresive la amenințare.

Trauma și reacțiile noastre la ea nu pot fi înțelese în exteriorul contextului relațiilor umane. Indiferent dacă oamenii au supraviețuit unui cutremur sau au fost abuzați sexual în repetate rânduri, ceea ce contează cel mai mult este cum le afectează relațiile aceste experiențe – cu cei dragi, cu ei înșiși și cu lumea exterioară. Cele mai traumatice aspecte ale tuturor dezastrelor implică destrămarea conexiunilor umane. Iar acest lucru este valabil în special în cazul copiilor. Să fii rănit de oamenii care trebuie să te iubească, să fii abandonat de ei, să îți fie răpite relațiile individuale care îți permit să te simți în siguranță și prețuit și care te fac să devii uman – acestea sunt experiențe profund distructive. Pentru că oamenii sunt inevitabil ființe sociale, cele mai rele catastrofe care se pot abate asupra noastră implică în mod inevitabil o pierdere relațională.

Ca urmare, recuperarea după traumă și neglijare înseamnă tot relații – reconstruirea încrederii, recâștigarea siguranței, întoarcerea la un sentiment de protecție și reconectarea cu iubirea. Bineînțeles, medicamentele pot ajuta la ușurarea simptomelor, iar conversația cu un terapeut poate fi incredibil de utilă. Dar vindecarea și recuperarea sunt imposibile – chiar și cu cele mai bune medicamente și terapii din lume – fără conexiunile de durată, pline de afecțiune cu ceilalți. Într-adevăr, în esență, relația cu terapeutul este cea care face ca terapia să funcționeze, nu metodele sau cuvintele lui înțelepte.