Educatia este procesul care, pe durata unei vieti intregi, ne confera putinta de a ne orandui intreaga existenta in acord cu reflectia noastra, cu gandirea noastra, cu alegerile noastre. Educatia ne elibereaza si ne acorda o anume suveranitate. Problema formarii persoanei este tot atat de veche ca si umanitatea, la fel de complexa precum cultura, cu care de altfel de multe ori se confunda.

„Educatia este un cuvant recent, altadata i se spunea hrana”

, arata marele dictionar Littré, aparut in a doua parte a secolului al XIX-lea. In dialogul Phaidon, Platon sustinea ca la plecarea omului din aceasta lume, sufletul lui nemuritor duce cu el numai atat: cultura lui intru bine si felul in care s-a purtat in viata,

„nimic mai mult decat acestea, cum au fost, nu-i este mai prielnic sau mai daunator celui plecat din viata, inca de la sosirea lui in lumea de dincolo.”

Intr-o convorbire cu Eckermann, Goethe ii marturisea ca momentul suprem al vietii umane este uimirea, mirarea, ceea ce avea sa reia si in ultimul vers din „Parabaza”: „Uluiti ne aflam aici”. Uimirea este intrevazuta in privirea unui copil, dar si a unui adult caruia Micul Print trebuie sa-i explice ca acolo unde adultul vede o palarie, copilul desenase un elefant inghitit de un sarpe boa. Uimirea este la originea tuturor manifestarilor spiritului uman, fie ca este vorba de arta, stiinta, filosofie, etica, religie.

„Mirarea apartine in cel mai inalt grad cautatorului intelepciunii; nu exista alt inceput al cautarii intelepciunii decat acesta”

, afirma Platon in dialogul Theaitetos. Aceeasi idee avea sa o exprime si Aristotel in Metafizica:

„Caci si acum, si la inceput, oamenii au inceput sa filosofeze datorita uimirii.”

Uimirea este cea care la inceput descumpaneste, dezradacineaza, deranjeaza, scoate din mediul familiar, aducand cu ea ceva nou, ceva care deschide o noua perspectiva, lucrurile pierzandu-si caracterul ultim pe care li-l acordasem pana atunci. A nesocoti uimirea inseamna a elimina dorinta de depasire, setea de invatare, de cunoastere, de contemplare, accesul la sine, la ceea ce este propriu omului, inseamna a elimina un spectru larg al cautarilor mintii omenesti. Despre mintea omeneasca si procesul de invatare este si una dintre cartile lui John Dewey, recent aparuta in limba romana: Cum gandesc oamenii. Intelegerea mintii si cresterea eficientei in procesul de invatare, traducere din limba engleza de Ovidiu Morar, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Cogito”, 2022, 304 p.

John Dewey (1859-1952) a studiat la universitatile din Vermont si Baltimore fiind influentat de George Sylvester Morris, Granville Stanley Hall, Charles Sanders Peirce si William James. Pentru a rezolva problemele scolii in mediul industrial, John Dewey propune pedagogia progresiva pe care o va adopta intreaga lume atunci cand se va confrunta cu probleme similare. Erau solutii pedagogice care astfel isi verificau validitatea presupozitiilor filosofice, ceea ce-l va conduce pe John Dewey la abandonarea idealismului post-hegelian in care se formase ca filosof, pentru a elabora o noua teorie a gandirii in actiune careia ii va da numele de „instrumentalism”. Instrumentalismul se inrudea cu pragmatismul lui Charles Sanders Peirce al carui promotor infocat fusese William James. Dar, de la bun inceput, pragmatismul conservator al Cambridge-ului Noii Anglii se indeparta de instrumentalismul democratic al lui Chicago al Noii Americi. Dupa moartea lui James si a lui Pierce la inceputul secolului al XX-lea, John Dewey se identifica cu filosofia americana. Era profesor la Universitatea Columbia si era in centrul tuturor dezbaterilor filosofice pragmatiste, neo-realiste, realist-criticiste, era vocea constiintei americane. In, cursul primelor decenii ale secolului al XX-lea, John Dewey a manifestat un interes crescand pentru problemele sociale si politice ale vremii; in plan teoretic a clarificat si aparat teoriile sale pedagogice, a aprofundat fundamentele logice ale instrumentalismului, a elaborat o metafizica si o estetica naturaliste, toate ideile sale regasindu-se in lucrari precum: The School and Society; How we think; Democracy and Education. An Introduction to the Philosophy of Education; Essays in Experimental Logic; Human Nature and Conduct; Experience and Nature:The Quest for Certainty; Logic: the Theory of Inquiry.

Invitat, in 1894, la Universitatea din Chicago, John Dewey, in colaborare cu George Herbert Mead, pune fundamentele instrumentalismului, „scoala de la Chicago”, o versiune personala a pragmatismului; in 1896 creeaza „scoala-laborator”, exemplu al „noii scoli”, bazate pe principiile activismului pedagogic. Instrumentalismul lui John Dewey este caracterizat in esenta prin polemica sa cu idealismul, pozitivismul si empirismul logic, in general cu toate filosofiile care tind sa fixeze experienta concreta in teorii abstracte, statice si dualiste. In viziunea lui John Dewey, inca de la inceputurile sale filosofia a avut pretentia de a sterge caracterul temporal, precar, schimbator al experientei, impunand realului concepte dogmatice, si actiunii valori absolute, prin aceasta filosofia fiind mostenitoarea traditiei religioase. Instrumentalismul decurge din recunoasterea faptului ca realul sub toate aspectele sale este campul raporturilor dinamice; in acest sens, instrumentalismul este un „naturalism organicist” care se inspira din evolutionismul biologic:

„Partile succesive ale gandirii reflexive se nasc unele din altele si se sustin unele pe altele. Fiecare faza e un pas de la ceva la altceva – tehnic vorbind, e un termen al gandirii. [...] Putem duce mai departe cercetarea noastra notand ca gandirea reflexiva, spre deosebire de alte operatii pe care le numim gandire, implica (1) o stare de indoiala, ezitare, perplexitate, dificultate mentala, in care isi are originea gandirea si (2) un act de cautare, urmarire, cercetare, pentru a afla materialul care va rezolva indoiala, va limpezi si va lamuri perplexitatea.”

Desi de formatie filosof, John Dewey foloseste termenii filosofici cu o anume neincredere, preferand sa vorbeasca in termeni care vorbesc despre interactiunea vitala intre organisme si mediul inconjurator, intre cei doi poli existand o „tranzactie” continua, omul fiind in mod originar angajat intr-un raport practic cu lumea, actiunea omului fiind esentialmente instrumentala sau functionala. Ea porneste de la o „situatie problematica” si formuleaza o „previziune operatorie” sau „idee” care o data examinata cu severitate duce la un „habitus de raspuns”, cum ar fi spus C.S. Peirce. Asa se formeaza judecatile simtului comun, dupa cum aceluiasi proces i se supun abstractiile logice si stiintifice.

La vremea lor, John Stuart Mill, Francis Bacon, John Locke au scris despre educarea gandirii, despre importanta gandirii in viata, despre puterea gandirii, despre disciplina gandirii. Pornind de la lectura acestor autori, dar si de la experienta scolii-laborator, John Dewey vorbeste despre importanta atitudinilor si abilitatea educarii gandirii; aceste atitudini sunt: mintea deschisa, devotamentul sau curiozitatea absorbita si responsabilitatea in asumarea consecintelor, atitudini importante in sensul dezvoltarii deprinderii de a gandi in mod reflexiv:

„nimeni nu poate gandi despre orice lucru fara o experienta si informare in legatura cu acel lucru. Totusi exista disponibilitatea de a trata intr-un mod reflexiv subiectele care intra in zona experientei – disponibilitate ce contrasteaza puternic cu dispozitia de a emite judecati numai pe baza obiceiurilor comune, a traditiei, a prejudecatilor etc., evitand astfel sarcina de a gandi. Atitudinile personale mentionate anterior sunt constituentii esentiali ai acestei disponibilitati generale.”

In procesul educatiei nu se poate face o disociere intre principiile abstracte, impersonale ale logicii si calitatile morale ale caracterului, caci ele se intretes intr-o unitate. Care este calea pe care o alege o persoana aflata in fata unei dileme, care trebuie sa treaca de la o situatie pre-reflexiva (deconcertanta, obscura, problematica) la situatia post-reflexiva (clarificata, coerenta, stabila, armonioasa)? Intre aceste doua limite, John Dewey identifica cinci aspecte ale gandirii reflexive: „1) sugestiile, prin care mintea face un salt inainte; 2) o intelectualizare a dificultatii intr-o problema care trebuie rezolvata; 3) utilizarea unei sugestii dupa alta drept idee calauzitoare, sau ipoteza, pentru a initia si conduce observatia; 4) elaborarea mentala a ideii sau a supozitiei ca idee sau supozitie; si 5) verificarea ipotezei prin actiune reala sau imaginara.” De aici o noua conceptie asupra ideii sau semnificatiei. Ideea sau semnificatia nu se defineste prin originea sa senzoriala sau perceptiva, nu este imaginea mentala a unui lucru, este un „instrument”, un „mijloc” de transformare a experientei, este un plan de actiune. Astfel, educatia si procesul de organizare a experientei sunt sinonime. Ramane ca maestrul sa aleaga activitatile cele mai potrivite pentru a forma obisnuintele de gandire ale discipolului, pentru a dezvolta curiozitatea care va trece dincolo de biologic si social, dobandind un „caracter hotarat intelectual”.

Anticii, dar si modernii, au pretuit in chip deosebit educatia tinerilor; distinctiile initiale intre natura, ratiune si obisnuinta, accentul pus pe dobandirea cunostintelor si pe exercitiu coboara pana la presocratici. Deseori era folosita analogia cu agricultura: trebuia un pamant roditor (natura umana), un bun agricultor (educatorul) si o samanta buna (sfaturi, exemplul, invatatura transmisa). Noi toti suntem datori fata de propria noastra fiinta, pentru ca din tot ceea ce exista nimic nu se naste, in sens propriu, de la sine. Devino ceea ce esti, al lui Goethe, este despre demnitatea de a trece de la eu la sine, iar aceasta trecere este insasi Educatia.