Copile, ti-am refuzat iubirea, te-am alungat in Infern!

Mate Gabor, autor al unor semnificative lucrari despre urmari ale traumei psihice – cum ar fi dependenta si sindromul deficitului de atentie - este, din punctul meu de vedere, unul dintre marii umanisti ai actualitatii. E greu sa fii astazi umanist, pentru ca lumea noastra scoasa din tatani a declarat razboi insusi umanismului care a fondat-o! Fugim ca bezmeticii dupa valori de tip functionalist si materialist, nu mai stim ce reprezinta si nu mai cautam adevarul, binele, sacrul... Cine sa ne apere? Educatia, spatiul academic? Nici vorba! Functiunea culturala si umanista a scolii si a universitatii se pierd vazand cu ochii, din cauza ca scientismul actual respinge tot ceea ce nu intra in ingustele sale categorii.

Sub pretextul ca nu exista mijloace stiintifice pentru a dovedi existenta unei naturi umane, pentru a justifica existenta unui psihism inconstient, pentru a operationaliza si masura conditii si urmari ale unor evenimente cu caracter traumatic - iar ceea ce nu se masoara nu e stiintific, pe de o parte, si daca nu e stiintific, nu exista, pe de alta parte – ei bine, intr-o astfel de lume in care logicile reducerii la absurd si strategiile anihilarii cliveaza societatea, nu are nimeni nimic de castigat, de fapt! Dar pierdem cu totii... Si cel mai mult pierd aceia dintre semenii nostri aflati in nevoie. In nevoie disperata ca noi sa vedem! Or, noi suntem ghidati mai intai de familiile din care provenim, apoi de scoala si de institutiile in care ne formam si activam, sa inchidem ochii...

La aceasta lume, la acesti oameni in profunda suferinta se refera Mate Gabor in cartile pe care Editura Herald ni le pune la dispozitie: Pe taramul fantomelor infometate si Minti imprastiate. Cartile, nu ezit sa spun, sunt impresionante! Mate este un fel de Don Quijote, cineva care crede cu disperare ca Infernul poate fi strabatut, ca din Infern se poate iesi. Dar, atentie, el semnaleaza ca Infernul este chiar lumea noastra pe care refuzam cu obstinatie sa o vedem. E ca si cum o privim, dar suntem orbi la ceea ce arata ea, in realitate. Si ea ne arata TRAUMA! Chiar trauma aceea despre care mediul academic nu e tocmai sigur ca exista... Numai ca, daca-i dam crezare mediului academic in aceasta privinta, ar trebui sa negam toata istoria omenirii, care este o istorie a traumei. Mate, prin registrul biografic al scrierilor lui atinge magistral acest aspect. Ne ajuta, in stilul sau bland si ferm totodata, sa luam contact cu efectele tragice ale traumei de atasament. Cartile lui sunt despre absenta iubirii, despre degradarea grava a instinctelor noastre in privinta ingrijirii propriilor copii, despre dereglarea relatiei firesti de atasament, fie prin neglijare, fie prin abuz. Aici, in zorii vietii fiintelor care suntem noi e important sa privim, pentru ca ce se strica aici nu se mai reface in mod spontan.  Si aici se strica emisfera dreapta a creierului, capacitatea noastra de a ne situa in prezent,  emotionalitatea noastra, creativitatea, intuitia, etc.

Citindu-l pe Mate, in mine se iveste o imagine: a corpului traumei, un corp subteran care ne cuprinde pe toti, mai mult sau mai putin, un corp sinistru care ne supravietuieste si merge mai departe, la generatiile urmatoare... Asa inteleg ca acest corp - care se hraneste din corpurile noastre - are o functionalitate proprie, are deci structura,  o structura care ne schilodeste umanitatea, ne poate inghiti, asa cum balena l-a inghitit pe Iona... E sinistru sa constatam ca mitul ia locul realitatii! Cine si, mai ales, cum iese din burta obeza si nesatula a corpului traumei? Asta e intrebarea pe care o ocolim...

Avem puterea, noi, ca societate, sa-i readucem la Lumina pe copiii nostri inghititi? Daca ar fi sa dau un raspuns, dupa ce l-am citit cu multa atentie si emotie pe Gabor, si dupa experienta personala a ultimilor ani, as spune ca nu suntem deocamdata destul de performanti. Ma bazez in raspunsul meu pe reflectii asupra datelor clinice oferite de multi autori contemporani remarcabili, acum cand afirm ca majoritatea pacientilor astazi sunt dintre cei cu functionari psihice liminare, sunt cazuri – limita (Andre Green), adica la limita dintre nevroza si psihoza, suntem in lumea borderline, si asta e lumea TRAUMEI, a efectelor ei sinistre!

Nevroticii lui Freud sunt, probabil, marea nostalgie a terapeutilor contemporani. Oamenii al caror atasament e atat de grav perturbat, incat mobilizeaza aparari arhaice pentru a-si satisface foamea si setea de iubire, sunt cei opriti brutal in cresterea lor, oameni pentru care varsta biologica nu are nici o relevanta, din cauza ca ei au ramas, psihic, la varsta la care s-a produs trauma, ei nu se pot ajuta singuri, ei depind de altii. Asta trebuie sa auzim, si anume, ca ei depind... Deficitul lor este unul de dezvoltare, trecerea lor spre varsta adulta, spre autonomie, a fost blocata. Cred ca daca ne-am putea uita la oamenii de pe strada prin aceasta cheie a autonomiei, am fi uimiti sa vedem ca traim intr-o lume a copiilor care cauta cu disperare salvarea din captivitatea vidului, a absentei iubirii, a solitudinii. Acestia sunt copiii la care se refera Mate, copii abandonati, copiii ai caror parinti nu au fost prezenti fizic sau emotional, pentru a le da asigurari ca ei sunt cei mai importanti, ca ei sunt iubiti si acceptati exact asa cum sunt! Aici se produce fractura, aici se rupe in mod dramatic legatura, aici se anuleaza insasi posibilitatea de a stabili legaturi, de a fi in contact cu sine, iar daca nu putem fi in contact cu noi insine, cu propriile nevoi, nu putem fi in contact nici cu altii.

Senzatia de a fi mereu separat de altii, nelinistea interioara permanenta, presiunea continua, incapacitatea de focalizare, zgomotul alb necontenit – caruia as indrazni sa-i spun, folosind o sintagma a lui Andre Green „psihoza alba” (nebunia fara nebunie) – impresia ca alte forte interne despre care nu stii nimic iau decizii si iti conduc viata, incapacitatea de a pune in act intentiile si de a realiza potentialul personal,  afectarea capacitatii de a pune limite si dorinta insatiabila de contact fizic si emotional care conduce spre simbioze distrugatoare, simtamantul ca esti mereu in afara lucrurilor, chiar in afara, in exteriorul tau, in afara lumii, ca nu contezi, declansarea mecanismului adictiv – cu nenumaratele lui configuratii - pentru a face suportabila teroarea interioara sunt doar cateva dintre caracteristicile stoparii dezvoltarii psihice si ale deteriorarii pe care o numim Sindromul Deficitului de Atentie si ale comportamentului adictiv. Insa, accentuez faptul ca toate acestea reprezinta un mod – limita al functionarii psihice, o functionalitate psihica de tip borderline in sens psihanalitic (nu neaparat o patologie borderline, in sens psihiatric).

Daca privim cauza ADD si a dependentei ca fiind trauma de atasament este mai firesc si mai uman sa ne raportam la aceasta chestiune – asa cum ne invita Mate Gabor – ca la o problema de dezvoltare, decat sa deviem in teritoriul psihopatologiei, si asta pentru ca simtul temporal, autoreglarea, auto-motivarea – marile puncte nevralgice a ceea ce numim deficit de atentie -  sunt chestiuni de dezvoltare si de maturizare psihica. Intrebarea corecta nu este „de ce se dezvolta o boala?”, ci „de ce nu se dezvolta omul, ce il impiedica?” Adica, trebuie sa privim nu atat spre ereditate - asa cum invita adeptii medicalizarii si patologizarii - cat spre societate, grupuri, fizionomia familiei contemporane, disparitia familiei extinse si disparitia riturilor de trecere ( elemente culturale nepretuite din punctul de vedere al reglajului cresterii psihice, al gestionarii trecerii de la o etapa la alta, al reglajului trecerii de la un stadiu la altul in procesul general al dezvoltarii) dar, mai ales, spre suferinta umana in spatiul careia intram cu totii odata cu venirea noastra pe lume si spre arhaicul mecanism al disocierii care ne ia in posesie si rupe in noi gandurile de emotii, senzatiile de intuitie, amesteca haotic senzatia cu emotia, pana la indistinctie, genereaza confuzia tragica intre iubire si sexualitate, intre dependenta si iubire, intre tandrete si agresivitate... Acest haos este si cauza si efect al situatiei despre care discutam sau, ca sa exprim intr-o cheie mai psihanalitica, din el apare compulsia si activarea maniacala, in scopul evitarii durerii emotionale. Dar, atentie, insasi aceasta distragere devine in timp fuga de viata, aparare impotriva vietii, lovitura fatala data vietii!

A nu te mai lasa distras e o incercare temerara, un act eroic i-as spune  - si, va asigur, cuvantul nu e prea mare - de reconectare la Sine, la viata, o deblocare a procesului de dezvoltare! Pana nu suntem dispusi sa vedem ca „deficitul de atentie” (personal gasesc ca e o formulare nefericita, dar evident stimulata de valorile de tip functionalist ale societatii moderne) este in realitate un deficit de grija si de siguranta emotionala, o perturbare a legaturii de atasament care genereaza anxietate masiva, nu cred ca avem mari sanse de a interveni in aceasta chestiune. Iar o interventie pertinenta nu poate fi decat conjugata: e nevoie ca scoala, organizatiile de parinti, psihoterapeutii de diverse orientari sa inteleaga ca razboaiele de autoafirmare nu sunt nimic altceva, decat ipostaze ale disocierii arhaice care distrug in loc sa cladeasca, care separa in loc sa unifice si tot acest clivaj social – institutional si disciplinar – mentine dezastrul omului contemporan, care nu se mai gaseste pe sine si atunci, plin de furie, alege sa se imprastie, sa se dizolve, sa se lichefieze...

Exista speranta sau o luam la vale, spre totala noastra distrugere, oferindu-ne pe tava corpului urias al traumei? O tentativa de raspuns vine de la acest Don Quijote, cavalerul iesirii din intuneric, prin modelul personal pe care il ofera, prin smerenia cu care se dez-valuie in fata noastra cu toate slabiciunile si suferintele lui, prin gratia care l-a ridicat pe el insusi, dar si pe altii, din iadul personal, prin compasiunea care straluceste si iese la iveala prin toti porii lui. Iesirea din infern e tot timpul posibila, iar Mate a aratat asta fara putinta de tagada! De aceea cred eu ca el este un cavaler al salvarii! Tot ceea ce spune, tot ceea ce face, inspira, provoaca! Mie mi-a atras atentia cel mai mult o afirmatie a lui Mate cu privire la refacerea legaturii de atasament in terapie: acest lucru este posibil daca si numai daca terapeutul nu se teme sa intre impreuna cu pacientul in oceanul de durere din interiorul acestuia: „daca va este frica de durerea pacientilor, nu va angajati. Numai intrand cu ei in durere puteti spera la vindecare”.

As incheia exact cu aceasta indicatie: Sa intre cine poate!

Lavinia Barlogeanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie din Bucuresti. Este specializata in antropologie culturala si este cercetatoare in domeniul arhetipologiei jungiene. Lavinia Barlogeanu s-a format in psihologia transpersonala si a studiat indeaproape samanismul. La editura Nemira coordoneaza colectia de studii jungiene Philemon.