Cum de încă aruncăm cu atâtea pietre de respingere în trupul nostru?

Cu oarecare mirare, prietena mea mi-a dezvăluit cam cât de critică este fiica ei de 20+ cu privire la ridurile de expresie. Și cum le privește cu suspiciune și disperare, de la o vârstă care ar putea fi la adăpost de sine fals și de pretenții nerealiste cu privire la corpul care oricum are un avantaj mare, cel al tinereții. Nu una fără de perspectiva bătrâneții, ca în basm, și atât de speculată de tot mai multe programe de biohacking și de alimentație și de stil de viață perfect, you name it, care ne fac și pe noi, cei trecuți de 30, 40, 50  de ani și pe ei, cei de 20+, să devenim un fel de cameleoni ale unora dintre cele mai perverse forme de inacceptare de sine. Cea care poate fi manipulată perfect de industria actuală a tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte.

Da, am putut recunoaște în ce mi-a spus prietena mea influența unui trend de marketing periculos: cum să anulezi cel mai mic semn al trecerii timpului și să nu fie nevoie să te confrunți și să elaborezi diferitele etape de vârstă, cu darurile și pierderile lor, și să te străduiești din răsputeri să arăți ca o adolescentă sau ca un adolescent.  Nici nu am făcut bine un pas ca de pitic în afara patriarhatului, că nimerim într-o altfel de sclavie a trupului, evaluat din perspectiva faptului că se face vinovat de trecerea timpului. Ca și cum ar fi ceva nefiresc aici. Și iar facem ceva greșit. Și suntem culpabili cu toții și cu toatele că nu ne adecvăm unui altfel de trend. Cel care pune pe primul loc ceea ce oricum este efemer și nu are cum să fie altfel. Și care stimulează o altfel de incongruență între cine ești tu la nivel mai profund și imagine.

Și da, cât suntem de vulnerabili și vulnerabile când este vorba despre modul în care arată corpul nostru și cât de mult ne doare să aruncăm noi primii/ primele cu piatra în el pentru a ne pregăti iluzoriu pentru o altfel de respingere, față de care nu vom fi oricum vreodată pregătiți/pregătite pentru că are un gust foarte vechi și sfâșie – să nu ne arate cu degetul celălalt trupul într-un mod disprețuitor și să-l schilodească prin cuvinte în toate felurile pentru defectele lui.

Ori, să devii tu însuți/însăți înseamnă în primul rând să te poți diferenția de normele exterioare cu privire la un aspect dezirabil, pururea tânăr, înfășurat în pixelii nivelatori ai trend-urilor social-media (dacă-mi este permisă parafraza inspirată de Mircea Cărtărescu) și care are toate șansele, dacă nu rezistă presiunilor contemporane, să poarte tot mai mult amprenta unei anihilări ale istoriei emoțiilor care se amprentează pe chip cu trecerea anilor.

Ori, cum de am ajuns aici?

În primul rând, cu toții avem nevoie de o imagine bună de sine. Ori imagine bună de sine fără bunăvoință și îndrăgire a casei trupului nostru, în care să putem să ne simțim în largul nostru, întregi și vii, nu prea există, sau eu nu prea am cunoscut până acum și am ceva experiență de viață și de cabinet.

După cum remarcă și Aletha Solter, autoarea textului Un viitor fără dependențe- 100 de sfaturi despre cum să ajutăm copiii să facă față presiunii sociale evitând comportamentele nocive și consumul de substanțe, publicat de curând la Ed. Herald: „Sentimentele de lipsă de atractivitate le reduc (copiilor) încrederea în sine și predispun la riscul de a face uz de droguri pentru a se simți acceptați de ceilalți. Așadar, este important să vă faceți copilul să se simtă plăcut.” (p.129)

Bine, bine, dar oare asta este posibil fără o cunoaștere de sine în profunzime a părintelui? Nu prea, cu excepția situației în care el, tatăl sau mama a tras lozul câștigător de a fi fost crescut/ă  într-un mod care să-i permită să fie el însuși/ ea însăși și a avut o fundație solidă de siguranță în copilăria mică. Cât să poată să fie copil fără griji și să nu se îndoiască în vreun fel că este iubit pentru ceea ce este. Ceea ce se întâmpla și încă se întâmplă foarte rar.

Nu este posibil să asiguri un spațiu în care copilul tău să se simtă în largul lui cu imperfecțiunile lui fără să fi făcut tu în prealabil exercițiul ăsta: de a descoperi ce nu-ți place la tine, ce a fost motiv de tachinări sau de bullying cu privire la corpul tău când erai de vârsta fiului, fiicei tale, ce a fost subiect de critică din partea alor tăi, cât să nu sufli și-n iaurtul vieții lui pentru a te proteja de ce te-a durut pe tine altădată.

De exemplu, remarcă Aletha Solter:

„Fetele supraponderale sunt în special în pericol să consume droguri,  pentru că substanțele chimice precum nicotina, stimulentele (inclusiv Ritalin) și cocaina le pot ajuta să slăbească, reducând apetitul. Dacă aveți un copil supraponderal, evitați să comentați acest lucru. Copilul deja știe că este supraponderal și deja este tachinat la școală.” (op. cit). Îl puteți ajuta fiind un exemplu în direcția unei alimentații echilibrate, oferindu-i mâncare sănătoasă, „încurajând obiceiurile alimentare bune, dar evitați să-i controlați dieta.” Este posibil ca rădăcina unui astfel de automatism de a căuta o formă de liniștire prin mâncare să aibă o sursă de stres generat de incapacitatea copilului de a procesa anumite emoții. Pe care ați putea deveni curioși/curioase să le descoperiți.

Prin urmare, provocarea cea mai mare a fiecăreia/fiecăruia dintre noi în momentul de față pare a fi să ne dăm seama cine suntem dincolo de capcanele consumerismului și suprastimulării moderne, ca să putem să-I susținem și pe cei mici să devină o versiune armoniosă și diferențiată a lor.

_____________________________

Alexandrina - Carmen Ene

(doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative)