Cu toții suntem de acord, măcar în vorbe, că abilitatea de a gândi e extrem de importantă: ea e privită drept acea capacitate distinctivă care-l deosebește pe om de animalele inferioare. Însă, întrucât ideile noastre obișnuite despre cum și de ce e importantă gândirea sunt vagi, este oportun să stabilim în mod explicit valorile pe care le are gândirea reflexivă. În primul rând, ea ne eliberează de activitatea impulsivă și de rutină. Mai exact, gândirea ne permite să ne dirijăm activitatea cu prevedere și să o planificăm în concordanță cu scopurile avute în vedere sau cu țelurile de care suntem conștienți. Ea ne permite să acționăm în mod deliberat și intenționat pentru a atinge obiective viitoare sau să dobândim control asupra a ceea ce este acum vag sau lacunar. Punându-ne în față consecințele diferitelor moduri și direcții de acțiune, ne permite să știm ce facem atunci când acționăm. Transformă acțiunea care e pur instinctivă, oarbă și impulsivă în acțiune inteligentă. Un simplu animal e mânat, din câte știm, de la spate: e mișcat de un anume stimul extern actual în concordanță cu starea lui fiziologică actuală. Ființa care poate să gândească e mișcată de rațiuni îndepărtate, de decizii care poate că sunt luate după un anumit număr de ani – cum ar fi cea a unui tânăr de a dobândi o educație profesională potrivită carierei pe care o va urma în anii care au să vină.

Spre exemplu, un animal fără gândire va intra în vizuina lui atunci când va fi amenințat de ploaie, sub efectul unui stimul imediat asupra organismului său. O ființă gânditoare însă va înțelege că o serie de fapte date sunt semne probabile ale unei viitoare ploi și va lua măsuri în lumina acestui viitor anticipat. A planta semințe, a cultiva pământul, a culege recolta sunt acte intenționate, de care este capabilă numai o ființă care a învățat să-și subordoneze elementele imediat percepute ale experienței acelor valori spre care aceste elemente țintesc și pe care le prezic. Filosofii au făcut mult uz de expresiile „cartea naturii”, „limbajul naturii”. Ei bine, e în virtutea gândirii ca lucrurile date să semnifice lucruri absente și ca natura să vorbească un limbaj care să poată fi interpretat. Pentru o ființă care gândește, lucrurile sunt înregistrări ale trecutului lor, așa cum fosilele vorbesc despre istoria anterioară a pământului, și profeții ale viitorului lor, așa cum după pozițiile actuale ale corpurilor cerești pot fi prezise eclipse îndepărtate. Cuvintele lui Shakespeare „guri în copaci vorbitoare, cărți în pâraie curgătoare” exprimă suficient de clar puterile supraadăugate existenței atunci când sunt utilizate de o ființă gânditoare. Numai atunci când lucrurile care ne privesc au sens pentru noi, numai atunci când au consecințe importante ce pot fi atinse prin utilizarea lor în anumite moduri, e posibil un asemenea control al lor intenționat, deliberat.

Prin gândire, omul de asemenea dezvoltă și stabilește semne artificiale care să-i amintească în prealabil de consecințe și de modurile de a le preveni și a le evita. Însăși esența civilizației rezidă în faptul că ridicăm în mod deliberat monumente și memoriale ca să nu uităm, și tot în mod deliberat creăm, pentru a preveni diferite pericole și evenimente neplăcute, dispozitive de detectare a apropierii acestora și de înregistrare a naturii lor, pentru a respinge ceea ce e nefavorabil, sau măcar să ne protejăm de întregul lor impact și să facem mai sigur și mai extins ceea ce e favorabil. Toate tipurile de dispozitive artificiale sunt modificări intenționate ale lucrurilor naturale, astfel concepute încât să poată servi mai bine decât în starea lor naturală pentru a indica ceea ce e ascuns, absent și îndepărtat.

Pentru un bebeluș, lucrurile sunt la început doar tipare de culoare și lumină; ele capătă sens abia atunci când devin semne ale unor experiențe posibile, dar nu încă prezente și reale. Pentru omul de știință, gama de sensuri pe care le pot avea lucrurile obișnuite este mult mai largă. O piatră nu e doar o piatră, e o piatră de un anumit tip mineralogic, dintr-un anumit strat geologic etc. Îi spune ceva despre ceea ce s-a întâmplat cu milioane de ani în urmă și îl ajută să zugrăvească tabloul istoriei pământului.

Se poate să n-avem nevoie de gândire atunci când se petrece un anume eveniment, însă, dacă ne-am gândit la el înainte, rezultatul acelei gândiri apare ca un sens al evenimentului direct adăugat și îmbogățit. Marele câștig al exercitării puterii gândirii e că nu există limite ale posibilității de a extinde în obiectele și evenimentele existenței sensuri dobândite mai întâi printr-o examinare atentă, prin urmare nu există nicio limită în îmbogățirea sensului vieții.