In ultimele decenii se observa o sporire a interesului pentru mistica renana, termen relativ recent, datand din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. La inceput a fost folosit termenul mistica germana, deutsche Mystik, dar nefericite conotatii politice au determinat folosirea expresiei rheinische Mystik, mistica renana, mistica vaii Rinului, din Tarile de Jos pana in Elvetia, trecand prin Germania si Franta. Mistica renana era caracterizata printr-o regiune bine delimitata, valea Rinului, printr-o epoca, secolul al XIV-lea, printr-o limba, limba populara de pe valea Rinului, germana Evului Mediu tarziu. Dincolo de controversele sau convergentele in privinta ariei tematice, teologii si filosofii sunt unanimi in a recunoaste ca mistica renana este una a fiintei, fundamentata pe Evanghelia lui Ioan, poate fi numita si „scolastica dominicana germana” si este reprezentata de Meister Eckhart si de discipolii sai Johannes Tauler si Heinrich Seuse.

Coboratoare din scoala lui Albert cel Mare, forma de gandire originala, mistica renana este de cele mai multe ori identificata cu Meister Eckhart, cel care a fost la originea curentului teologic si mistic dominant in veacul al XIV-lea si care s-a bucurat de buna primire in randul unei bune parti a clerului, ceea ce nu a oprit cercurile conservatoare sa propuna condamnarea tezelor sale. Astazi se vorbeste deseori despre actualitatea lui Meister Eckhart, predicile si tratatele sale traducandu-se in toate limbile moderne, de la an la an inmultindu-se studiile consacrate misticului renan. Printre ganditorii Evului Mediu, Eckhart este dintre cei mai originali, aproape atipic, nefiind nici teolog, stricto sensu, nici mistic care-si povesteste viziunile. Si totusi este si una si alta, deopotriva teolog si mistic, Lesemeister si Lebemeister. A mers in inima credintei urmand un adagiu al lui Toma de Aquino, anume acela de a impartasi si altora fructele contemplatiei sale. Aceasta putere de a-i face si pe altii sa cunoasca inaltele realitati ale vietii spirituale aveau sa-i aduca acuzatii in fata Inchizitiei, fiind in discutie nu atat teologia sa, cat succesul cuvantului sau. Cand in 1992 s-a cerut reabilitarea sa, s-a constatat ca doar cateva propozitii erau in discutie. Sigur, in tot acest timp scurs de cand Ioan al XXII-lea denuntase in bula In Agro Domini propozitiile false ale lui Eckhart, faima acestuia a crescut si odata cu ea numarul celor sedusi de paginile din Invataturile spirituale, Cartea Consolarii Divine, Despre omul nobil, Despre detasare sau Predicile. Sunt texte reunite in recenta aparitie editoriala: Meister Eckhart, Benedictus Deus. Tratate si predici, Bucuresti, Editura Herald, traducerea lucrarilor de Dan Dumbraveanu, Victoria Comnea, Stela Tinney, editia a II-a, colectia „Spiritualitate crestina”, 2019, 368 p.

Meister Eckhart a avut o viata de legenda, pe masura amplorii sale intelectuale, cat si a responsabilitatilor sale administrative si apostolice. A fost chemat in doua randuri, lucru rar intalnit in epoca, sa predea la Universitatea din Paris, s-a consacrat studiului teologic si exegetic, a fost un stralucit predicator in randul clerului dominican. A batut Europa la pas, participand la conventurile de la Toulouse, Halberstadt, Rostock, Halle, Strasbourg, Neapole, Venetia. Copiate, circulate dincolo de verificarea lor de catre autor, predicile sale au fost uneori deformate, ceea ce a servit ca motive de condamnare; abia in ultimele decenii s-a intreprins editarea critica a predicilor lui Eckhart. Contemporan cu Raimundus Lullus, cu Dante, Meister Eckhart a fost un stilist de anvergura; a folosit textele sacre ca puncte de plecare pentru o tesatura supla, brodand motive vizionare, uimitoare pentru cineva care le rostea de la inaltimea amvonului. „Un maestru pretios va instruieste si va vorbeste, dar voi nu intelegeti nimic. Vocea sa venea din eternitate, dar voi nu ati inteles-o decat in prezent”, spunea in predica sa Clarifica me, pater charitate, dominicanul Johannes Tauler.

Unul dintre cele mai cunoscute tratate datorate lui Meister Eckhart este Cartea consolarii divine, care impreuna cu predica Despre omul nobil au fost trimise, printr-un mijlocitor, lui Agnes, vaduva regelui Andrei al III-lea al Ungariei; despre Agnes se spune ca era o a doua Esther, ca si-a petrecut viata in preajma manastirii Clarisses, facand acte de binefacere. Tratatul lui Eckhart nu face nici o aluzie directa sau voalata la destinatar sau la situatia sa personala, este despre consolarea care se adreseaza tuturor oamenilor; consolarea nu este un raspuns la cruzimea sortii sau la drama doliului, ci suferintei ca atare. Consolarea inseamna depasirea suferintei gandind totdeauna la ceea ce este bun, pentru ca „Dumnezeu, potrivit adevarului firesc, este sursa, izvorul unic al intregului bine, al adevarului esential si al mangaierii si tot ce nu este Dumnezeu nu este decat amaraciune, mahnire si suferinta, nu sporeste frumusetea care este de la Dumnezeu si care este Dumnezeu, ci imputineaza, acopera si ascunde blandetea, desfatarile si mangaierea pe care Dumnezeu le daruieste.” Cartea consolarii divine pune in lumina un predicator profund convins de adevarul uniunii noastre cu Dumnezeu, tema urmarita in predica Despre omul nobil, in care Meister Eckhart vorbeste despre omul exterior „invelit in carne si amestecat cu ea” – omul pamantean – si despre omul din noi, omul interior, omul nobil despre care aminteste evanghelistul Luca, omul care va sti sa dobandeasca imparatia aflata intr-un tinut indepartat: „omul trebuie sa fie unu in el insusi si sa caute acest unu in sine si in Unul si sa-l primeasca in Unul, adica numai contemplandu-l pe Dumnezeu, apoi «sa se intoarca», adica stiind si recunoscand faptul ca are o stiinta si o cunoastere ale lui Dumnezeu.”

Scurtul tratat Despre detasare, scris in forma cea mai simpla, dar dezvaluind o gandire abisala, dupa secole de contestare a autenticitatii, isi traieste acum gloria din plin. Multi traducatori ai scrierii lui Eckhart aduc in discutie intelesurile termenului „detasare” care, cu precadere in ultimul veac, a capatat consonante mai curand ascetice decat mistice. Termenul de detasare, in germana abegescheidenheit, este un cuvant impus de Eckhart si se refera starea omului retras din lume, recules in sine, incat lingvistii considera ca ar fi eronata punerea accentului pe o atitudine ascetica sau voluntarista, ceea ce ar implica o separare mai mult sau mai putin violenta de lumea naturala si umana. Pentru Eckhart detasarea este una dintre cele mai pretuite virtuti, pentru ca

„adevarata detasare sta in aceea ca spiritul ramane

la fel de insensibil la toate incercarile bucuriei si

suferintei, ale cinstei, pagubei si greselii, precum

muntele de plumb fata de o boare de vant. Aceasta

detasare imuabila il conduce pe om spre cea mai mare

asemanare cu Dumnezeu. [...] Detasarea il conduce pe

om la puritate, de la puritate la simplitate si de la

simplitate la neschimbare.”

 

Opera lui Meister Eckhart s-a afirmat intr-un dublu registru expresiv: pe de o parte, cel de profesor care preda si dezbatea teme teologice si filosofice specifice invatamantului scolastic, pe de alta parte, forma mai libera, novatoare, a predicatorului itinerant mergand din manastire in manastire si adresandu-se calugarilor sau simplilor credinciosi pe care intr-un limbaj simplu ii apropia de propriile bogatii interioare. Predicile, latine si germane, constituie un aspect esential al operei sale; in vreme ce predicile latine erau predici universitare, exercitii de scoala sau expuneri teologice adresate confratilor sai, predicile germane erau adresate publicului larg, au devenit celebre si reprezinta de multe ori partea cea mai cunoscuta a operei teologului german. Au trecut sase veacuri pana cand Josef Quint a realizat editia completa a operei latine si germane scrisa de Eckhart, eliminand textele heteroclite fals atribuite Maestrului din Thuringia, texte care aveau sa-i aduca in buna parte condamnarea papala. Una dintre predicile celebre ale lui Eckhart este Predica 52, Beati pauperes spiritu, quoniam ipsorum est regnum caelorum, despre saracie si Imparatia Cerurilor: „este sarac cel care nu voieste nimic, si care nu stie nimic, si care nu are nimic. Vom vorbi de acestea trei si va rog, din iubire de Dumnezeu, sa intelegeti acest adevar daca puteti, iar daca nu-l intelegeti nu va faceti nici un fel de griji, caci voi rosti un adevar pe care putini trebuie sa-l inteleaga.” Precizand obiectul discursului sau – saracia in duh – Meister Eckhart exclude din predica sa saracia exterioara, vorbind despre puterile superioare ale omului – vointa si cunoasterea – inainte de culminantul refuz al oricarei posesiuni, atingerea realitatii de a fi liber:

„Atunci Dumnezeu nu gaseste loc in om, caci prin

aceasta saracie omul dobandeste ceea ce a fost el din

totdeauna si ceea ce va ramane pentru totdeauna. Atunci

Dumnezeu este una cu duhul si este suprema saracie ce

poate sa existe”.

Meister Eckhart este autorul unei opere in care se impletesc armonios metafizica, teologia si mistica, cei doi versanti lingvistici, opera latina si opera germana, una teologica si una spirituala, stand, de asemenea, sub semnul unitatii. Daca in opera sa se regasesc influente datorate lecturilor din Platon, Augustin, Dionisie Areopagitul, Bernard de Clairvaux, Toma de Aquino sau Albert cel Mare, printre urmasii lui Meister Eckhart ii putem aminti pe Johannes Tauler, Heinrich Seuse, Nicolaus Cusanus, Jan van Ruysbroeck, Jakob Böhme.