Când reflectez asupra procesului de interpretare, realizez că am o afinitate mai mare cu poeții – nu doar cu poemele lor –, dar în special cu modul în care aceştia vorbesc despre meșteșugul, procesul [de creaţie – n. tr.] și arta lor. În timp ce îi ascult discutând între ei despre poezie, sunt frapat de valoarea profundă pe care o descoperă în cuvinte și de grija deosebită pe care o acordă transformării cuvintelor în propoziții. Mă inspiră imaginația și creativitatea unei neaşteptate juxtapuneri dintre două cuvinte; o juxtapunere care dezvăluie, dintr-o experienţă de viaţă trăită, fațete sau posibilități ce nu au fost recunoscute anterior. Spiritul, curiozitatea și creativitatea inerente în arta poetului sunt elementele prin care acesta se apropie cel mai mult de procesul de interpretare analitică bine făcut. Doar atunci când capătă o nuanţă poetică, interpretările analitice nu devin declarații mecanice şi seci, circumscrise în teorie; o interpretare de calitate este fertilă. Aceasta dezvăluie, implică, dă corp și deschidere noilor perspective. Interpretările bine făcute au iz de poezie. Nu în ceea ce privește clinchetul lor frumos – deși uneori interpretările pot avea o anumită frumusețe a sunetului și a construcției –, ci în ceea ce privește maniera în care cuvintele se leagă între ele şi-i permit ascultătorului să experimenteze și să perceapă într-un mod nou. O interpretare bună, la fel ca o poezie bună, începe adesea cu elemente cunoscute, dar, pe parcurs, scoate la iveală ceva nevăzut sau neimaginat înainte, creând totodată ceva nou în psihicul pacientului. Aceasta este baza poetică a interpretării.

O interpretare bine făcută presupune să-l ascultăm pe pacient așa cum ascultăm poeziile sau cântecele, adică să ascultăm modul în care cuvintele sunt aranjate împreună (sintaxa frazelor pe lângă semnificația lor semantică), modul în care metaforele sunt împletite, cum se joacă autorul cu ele, și să realizăm că poeziile și cântecele memorabile sunt cele care nu doar ne transmit cuvinte, ci acelea care ne și surprind într-un fel sau altul.

Robert Bly, în cartea sa Leaping Poetry (1975), scrie că teama de experiență și „mișcarea banală a minții” au ca rezultat „blocarea energiei iubirii, plictiseală, invidie și lipsa de bucurie” (pp. 2–3). Bly indică faptul că arta are în centrul ei un „salt lung şi plutitor” care implică risc și te ajută să te avânţi în experiență. El continuă (p. 4) spunând că unele lucrări, în special poezia, pot face mai multe salturi în interiorul unei singure opere.

Un poet care „sare” face un salt de la un obiect îmbibat într-o substanță inconștientă la un obiect sau la o idee îmbibată într-o substanță psihică conștientă […] un fel de arc voltaic specific asocierii care corespunde vieții interioare a obiectelor; astfel încât oricine care e în contact cu viața interioară a obiectelor poate traversa dintr-o parte în cealaltă prin intermediul acestuia. Legăturile formate nu sunt private, ci cumva conectate la natură […] acest salt este, de fapt, abilitatea de a realiza rapid asociaţii.

Salturile la care se referă Bly sunt conexiunile realizate între domenii care utilizează asemănările și diferențele între acele domenii.

Un astfel de salt poate fi întâlnit în primul vers din „Odă unei urne greceşti” a lui John Keats (1820): „Mireasă a tăcerii, pură eşti!” În acest vers, Keats căsătorește o imagine a tăcerii cu imaginea unei mirese neprihănite, încă fecioară. Semnificația versului și relația acestuia cu urna grecească (ce apare în titlul poemului) nu sunt încă dezvăluite și totuși există o relație fin intuită, nevăzută între tăcere și fecioria neatinsă a miresei care se aseamănă cu liniștea sau neclintirea urnei.

Mintea ascultătorului este deja captivată de o stare de uimire sau de curiozitate față de această pătrunzătoare și în același timp efemeră legătură. În acest fel, funcția poeziei „săltărețe”, vioaie este similară funcției simbolului, așa cum este definit de Jung (1960b, par. 644): „Un simbol nu înţelege și nu explică, ci trimite dincolo de sine la un înțeles inaccesibil, presimţit tulbure, situat încă de cealaltă parte şi insuficient exprimabil prin oricare dintre cuvintele limbii noastre de până acum”.

Limbajul, la fel ca sunetul, estetica, imaginea, emoția și corporalitatea, este profund împletit în experiența umană. Ca analist, a avea o abordare eficace presupune şi să apreciezi profund și să fii sensibil față de aspectele întrupate, relaționale, metaforice și poetice ale limbajului care apar în timpul întâlnirii analitice.