Mircea Eliade nu poate intra in competitie cu acei savanti de teren care practica dimensiunea stiintifica a antropologiei culturale. Acest fapt nu-l face insa imun la adevar, mai cu seama ca in stiintele omului, adevarul este o problema de perspectiva si nu de detaliu.

Daca in fizica nucleara un detaliu poate arunca in aer aparatul matematic al teoriei, in antropologia culturala, istoria comparata a religiilor sau hermeneutica literara detaliul poate fi uneori ignorat, intaietate avand constructia intelectuala ce ofera o structura sau un pattern de intelegere.

De multe ori, filosoful sau istoricul religiilor poate fi mai in acord cu adevarul, care are o natura relationala iar nu substantiala, decat savantul aplicat si pozitiv.

Cred ca asa stau lucrurile si in cazul fundamentalei carti scrise de Mircea Eliade, intitulate Religii australiene. Varianta in limba romana o datoram lui Walter Fotescu, iar tiparirea ei, Editurii bucurestene Herald, care a publicat-o in colectia „Arhetip”€.

Eliade nu a petrecut patru sezoane in cort, in mijlocul naturii, si nici nu a participat la vreo vanatoare de canguri sau la vreo lupta pentru supravietuire contra ferocilor Dingo. Eliade nu a condus anchete tintite pe obiective antropologice standard, nu a participat la ritualuri de initiere si nici la efectuarea riturilor de trecere in comunitatile de aborigeni. Si totusi, nivelul sau de intelegere a naturii si mecanismelor gandirii religioase a australienilor primordiali este unul superior, in masura sa aproximeze un adevar spiritual care este atat de sofisticat, incat risca sa scape unor studii antropologice aplicate.

Pentru ganditorul de la Chicago, progresul meditatiei de tip religios nu a cunoscut o liniaritate de la simplu la complex, de la primitiv la sofisticat sau de la arhaic la modern. Dimpotriva, tiparul religiozitatii aborigene, vadeste o suplete remarcabila privind integrarea evenimentelor istorice decisive, doar ca le plaseaza in memoria sacra a comunitatii, intr-un fel de illo tempore esential. Pentru aborigeni, ceea ce conteaza cu-adevarat nu este cronologia, datarea faptelor si fixarea narativa precisa a personajelor memorabile, ci consacrarea pozitivitatii unor intamplari si eroi prin plantarea semnificatiilor acestora intr-un stadiu primar al timpului pur, unul neafectat de curgerea istorica si imun in fata accidentelor materiale.

Mircea Eliade, aidoma altor parinti-fondatori ai stiintei comparative in planul istoriei credintelor religioase, precum Dumézil si Otto, are geniul unei intuitii rare care, indelung exersata, ii permite sa identifice cadre, structuri si functii legate de fapte, personaje si evenimente consumate efectiv in istoria punctuala. Pentru savantul de origine romana, ceea ce este semnificativ exista in realitate, dar nu orice realitate ajunge sa fie inaltata la demnitatea unei consacrari ontologice specifice timpului originar.

Fara aceasta raportare la momentul atemporal al creatiei, stramosii, zeii si eroii n-au dreptul la memorie. Despre aceste aspecte dezbate Eliade in superbul lui eseu Religii australiene.