Din 1918 până în 1941, chiar dacă a scris capodoperă după capodoperă, Virginia Woolf a ținut un jurnal. Ea și-a notat gândurile, sentimentele, preocupările, obiecțiile, interesele și dezamăgirile ei - rezultând douăzeci și șase de volume care oferă o perspectivă fără precedent asupra minții unui geniu. De la exerciții de scriere, la locații, evenimente și oameni care ar putea inspira scene din ficțiunea ei, la meditații asupra operei altora, Jurnalul unei scriitoare aruncă o privire fascinantă asupra modului în care unul dintre cei mai mari romancieri ai literaturii engleze a pregătit, a exersat, a studiat și a simțit în timp ce a făcut istorie literară.

1926
Marţi, 23 februarie

Romanul mă face să freamăt ca un steag vechi. Este Spre far. Cred că merită să spun, cel puţin pentru propriul meu interes, că, după bătălia cu Camera lui Jacob şi acea luptă crâncenă cu Doamna Dalloway, acum scriu, în sfârşit, la fel de repede şi de nestingherit cum am scris toată viaţa. Ba mai mult chiar, de 20 de ori mai mult decât orice alt roman. Aceasta este cred dovada că eram pe calea cea bună şi că se poate ajunge la roadele din sufletul meu. E amuzant, acum inventez teorii cum că fertilitatea şi fluenţa sunt totul; înainte pledam pentru un gen de efort bine ţintit, concis. Şi o ţin aşa toată dimineaţa. Şi trebuie să mă chinuiesc ca naiba să nu-mi biciuiesc creierii toată după-amiaza. Trăiesc cufundată cu totul în asta şi ies la suprafaţă pe bâjbâite şi adesea nu sunt în stare să mă gândesc ce să spun, când mergem la plimbare în jurul Pieţei, ceea ce ştiu că este rău. Poate că este totuşi un semn bun pentru carte. Fireşte, starea aceasta îmi este foarte cunoscută: cu toate cărţile mele am trecut prin asta. Adică am senzaţia că acum pot face totul să plutească; şi „totul” înseamnă o învălmăşeală şi o povară, şi confuzie în mintea mea.

Sâmbătă, 27 februarie

Cred că am să iniţiez un nou obicei pentru acest caiet: să încep în fiecare zi pe o pagină nouă ‒ obiceiul meu când scriu literatură serioasă. Cu siguranţă că am spaţiu să risipesc puţină hârtie în caietul de anul acesta. Cât despre suflet ‒ de ce spuneam că îl las la o parte? Am uitat. Şi adevărul este că nu poţi scrie direct despre suflet. Te-ai uitat la el şi a dispărut; dar priveşte la plafon, la Grizzle, la animalele mai ieftine de la grădina zoologică, expuse trecătorilor din Regent Park şi imediat se strecoară aici şi sufletul. S-a strecurat şi în această după-amiază. Voi scrie ce am spus privind fix la bizon şi răspunzându-i distrată
lui L., dar ce o să scriu?

Cartea doamnei Webb m-a făcut să mă gândesc puţin la ce aş putea spune despre propria viaţă. Am citit câte ceva din 1923 în dimineaţa acesta, căci mă durea din nou capul şi am luat o doză delicioasă de tăcere. Dar în viaţa ei au existat motive – nu şi în a mea. O mare excitabilitate şi căutarea unui anumit lucru. Un conţinut bun ‒ am apreciat aproape întotdeauna ceea ce am avut, dar cu schimbări necontenite de dispoziţie sufletească. Nu cred că mă plictisesc vreodată. Uneori sunt puţin insipidă, dar am o puterea de regenerare pe care am testat-o. Şi o testez acum pentru a 50-a oară. Trebuie totuşi să-mi cultiv capul cu multă grijă, dar, aşa cum i-am spus chiar azi lui Leonard, apreciez viaţa epicuriană a societăţii; să sorb puţin şi apoi să închid ochii ca să-i simt mai bine gustul. Îmi place aproape totul. Am în mine un iscoditor fără odihnă. De ce nu există nicio descoperire în viaţă? Ceva pe care să poţi pune mâna şi să spui: „Asta este!” Depresia mea este un sentiment hărţuit. Mă uit, dar nu este asta, nu este asta. Ce este? Şi am să mor înainte să-l găsesc? Apoi (în timp ce mă plimbam aseară prin Piaţa Russel) văd munţii de pe cer: nori mari; şi luna care se înalţă peste Persia; am un sentiment puternic şi uimitor că acolo este ceva, că este „asta”. Nu mă refer neapărat la frumuseţe. Este faptul că lucrul este suficient în sine: satisfăcător, realizat. Sentimentul propriei stranietăţi, faptul că păşeşti pe pământ; ciudăţenia infinită a poziţiei omeneşti; păşesc prin Piaţa Russel, luna e acolo, sus, cu munţii de nori. Cine sunt eu, ce sunt eu şi aşa mai departe. Şi apoi dau peste ceva concret ‒ o scrisoare, o persoană ‒ şi revin la ei cu un mare sentiment de prospeţime. Şi tot aşa continuă mereu. Dar cu acest indiciu, care cred că este adevărat, dau foarte des peste acel „ceva”, şi atunci mă simt absolut împăcată.