Figura legendara a lui Pitagora este sursa de inspiratie a unei parti considerabile a esoterismului occidental. Reformator religios, taumaturg, matematician si filosof, Pitagora a fost asemanat de unii comentatori moderni cu samanii orientali. De la presocratici s-a pierdut aproape tot, intelegand prin asta mai cu seama cele scrise de Pitagora, daca vor fi fost vreodata scrise, sau mai curand toate cate le stim au ajuns la noi transmise discipolilor si consemnate mai tarziu de alte generatii de discipoli. Despre presocratici putinul pe care-l stim vine din surse fragmentare, din marturii de cele mai multe ori posterioare, la care se adauga pareri, aproximari sumare, slab informate, trecute prin filtre succesive si de multe ori deformatoare. Pitagora este, paradoxal, o figura aproape insesizabila a gandirii grecesti, in ciuda importantei sale covarsitoare, enigma tinand de misterul care inconjoara scoala sa.

Astfel, reconstituirea filosofiei lui Pitagora este la fel de dificila ca si analiza marturiilor referitoare la personalitatea sa istorica, la tot pasul legenda precumpanind asupra adevarului istoric, de cele mai multe ori imposibil de probat in lipsa documentelor si marturiilor vremurilor. Diogenes Laertios sustine ca Pitagora povestea despre el ca era de obarsie un Aithalid si era socotit fiu al lui Hermes, care l-a pus sa aleaga orice ar dori, in afara de nemurire.

„El atunci i-a cerut ca atat in timpul vietii, cat si dupa ce s-ar fi savarsit, sa poata pastra memoria celor intamplate. Astfel, cat era inca in viata putea sa-si aduca aminte de toate, iar dupa moarte la fel a pastrat aceeasi amintire. Ceva mai tarziu, sufletul lui a intrat in trupul lui Euphorbos, care a fost ranit de Menelau. Iar Euphorbos spunea ca fusese candva un Aithalid si ca darul sau il primise de la Hermes.”

Astfel relateaza Diogenes Laertios in vestita sa carte Despre vietile si doctrinele filosofilor. In antichitate au mai scris despre viata si invatatura lui Pitagora Aristotel, Iamblichos, Porfir, Apollonios, Aulus Gellius si Hierocles. O recenta aparitie editoriala readuce in atentie pitagorismul: Imnurile sacre. Versurile de Aur, Comentariul lui Hierocles la invataturile pitagoricienilor si Viata lui Pitagora scrisa de Porfir dupa cele mai vechi surse, traducere si ingrijire editie de Radu Duma, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Bibliotheca orientalis”, 2021, 224 p.

In deschiderea articolului pe care profesorul Jean-Francois Mattéi i l-a consacrat lui Pitagora in Les Oeuvres philosophiques. Dictionnaire (Presses Universitaires de France, 1992), scrie intr-o nota usor auto-ironica faptul ca poate parea straniu sa scrii intr-un dictionar de Opere despre Pitagora care nu a scris nimic. Invatatura sa nu a fost cunoscuta decat prin traditia orala, in mare parte legendara, provenind din surse inconjurate de secret. Primele documente scrise privind pitagorismul sunt foarte tarzii, vin din cercurile neo-pitagoreice romane si din primele veacuri crestine. Ele prezinta accente platoniciene incat de multe ori este dificil a separa pitagorismul de influenta pitagoreica asupra platonismului. Dincolo de orice controversa asupra scrisului, comentatorii din toate vremurile sustin ca istoria filosofiei incepe cu Pitagora, „primul maestru universal”, cum il numea Hegel.

Dincolo de legenda, Pitagora s-a nascut la Samos, in preajma anului 580 i.e.n.; tatal sau era Mnesarchos, gravor in pietre pretioase, iar mama era Pythais, cea mai frumoasa locuitoare a insulei Samos, urmasa a lui Anceu, intemeietorul cetatii Samos. In urma unei vizite la oracolul din Delfi, Pythais afla ca este insarcinata si ca va da nastere unui copil frumos si inteligent, un fiu caruia Mnesarchos i-a dat numele de Pitagora, „vestitorul pythian”: „Pitagora, drag inimii lui Zeus,/cel nascut din Apollon si din Pythais,/cea mai mandra dintre femeile din Samos.” Increzator in destinul fiului sau, Mnesarchos a incredintat instructia lui Pitagora ilustrilor invatati ai vremii: Hermodamas, cel de la care a invatat pe de rost Iliada si Odiseea, Pherekides din Syros, despre care Cicero spunea ca ar fi fost primul invatat care au fi sustinut ca sufletele oamenilor sunt nemuritoare, Anaximandru, si chiar Tales din Milet; ar fi deprins stiinta numerelor si arta muzicala in Babilon, l-ar fi intalnit pe Zarathustra, Zoroastru, in transcrierea greaca de dupa Platon; a petrecut mult timp in Egipt, fiind initiat in misterele de la Teba si in doctrina invierii lui Osiris. Dupa indelungi peregrinari a revenit la Samos pentru ca in jurul anului 530 sa ajunga la Sybaris, apoi la Crotona, unde a fondat propria comunitate religioasa, homakoeion, care a impus membrilor sai o viata austera si un spirit aristocratic:

„Tipul cel mai ales de om, pe care Pitagora il numeste filosof, este cel care a gasit cu cale sa contemple lucrurile cele mai frumoase. Caci frumoasa este contemplarea intregului cer si a stelelor care se misca pe el, daca este observata ordinea. Acest lucru se datoreaza participarii lumii la principiul prim si la Inteligibil. Dupa Pitagora principiul prim era natura omniprezenta a numerelor si a proportiilor potrivit careia toate sunt alcatuite armonios si randuite cum se cuvine. In realitate intelepciunea este cunoasterea care priveste lucrurile frumoase, prime, divine, neamestecate, care sunt mereu aceleasi si in aceeasi stare si de la care se impartasesc si celelalte lucruri care ar putea fi numite frumoase. Filosofia este cautarea plina de zel a acestei contemplari. Frumoasa este deci si aceasta preocupare pentru educatie care duce la indreptarea oamenilor”, scrie Iamblichos.

Desi cei mai multi istorici ai filosofiei sustin ca Pitagora nu a scris o lucrare anume, toti vorbesc despre scoala pitagoreica, invocand marturii despre doctrina lui Pitagora care se gasesc in numeroase izvoare antice. Un astfel de izvor este Comentariu despre imnurile sacre ale pitagoricienilor, scriere datorata lui Hierocles, filosof neoplatonician, din secolul al V-lea e.n., care a predat filosofia la Alexandria si in Bizant. Istoricii filosofiei ii recunosc lui Hierocles o singura opera completa, In carmen aureum, adica Versurile de Aur ale lui Pitagora, intitulate si Imnurile sacre. In lucrarea Pythagore. Les vers d’or, Hierocles, Commentaire sur les vers d’or des pythagoriciens, aparuta in 1956, Mario Meunier ofera o traducere care a stat la baza editiei romanesti. Textul lui Hierocles a fost, in opinia lui Meunier, apreciat de alexandrini si demn de tot respectul.

„Remarcabil prin simplitatea limbajului, prin tinuta morala, prin sinceritatea sentimentului religios, acest stralucit comentariu, de un echilibru atat de luminos si atat de grecesc, este pentru noi cu atat mai pretios. Purtand in el pecetea aspiratiilor epocii care i-a dat nastere, el reprezinta una dintre ultimele si cele mai frumoase ecouri ale maretei voci a lui Pitagora.” , scrie Mario Meunier.

Dincolo de controversele asupra elementelor dominante ale doctrinei pitagoreice, exista o unanimitate in ceea ce priveste trasatura originala a pitagorismului: suveranitatea Numarului, ceea ce in vechime se numea arithmosophia, locul unde se intalneau speculatiile geometrice, armonice si cosmologice, legate de o dimensiune morala, religioasa si mistica. De la scoala pitagoreica au ramas multe determinari in care se regasesc perechi, tabele ale opozitiei sau serii paralele izvorand din principii ireductibile cum ar fi Limita si Nelimitatul, urmate de Impar-par, Unul-Multiplul, Dreapta-Stanga, Barbat-Femeie, Repaos-Miscare, Rectiliniu-Curb, Lumina-Obscuritate, Bine-Rau, Patrat-Dreptunghi. La prima vedere poate parea un joc, un amestec intre determinari fizice, biologice, matematice si morale, impregnate de o nuanta mistica; un joc universal al corespondentelor. Invatatura esoterica a scolii pitagoreice tine de conceptia aritmologica a existentei in care fiecare fiinta are propriul cifru. Cosmogonia pitagoreica este articulata pornind de la patru simboluri cosmice care ordoneaza cosmosul intre Monada si Decada: tetraktisul sacru, pentagrama, dodecaedrul, numarul nuptial.

Pitagoreicii aveau un adevarat cult pentru Tetraktis, numarul care cuprinde primele patru numere in progresie, 1+2+3+4, reprezentate sub forma unui triunghi echilateral, simbolul pe care pitagoreicii depuneau juramantul. Pentagrama era semnul de recunoastere intre membrii confreriei; dodecaedru simboliza cosmosul, pentru ca putea fi inscris intr-o sfera, in vreme ce pente gamos, sau „numarul nuptial” avea functia de sinteza a tuturor dimensiunilor simbolice ale pitagorismului.

Celebrele Versuri de aur sunt o compilatie tarzie dupa Discursul sacru, datand din secolul al IV-lea e.n.; renegarea scrisului tinea de regula secretului, de refuzul de a transmite tuturor invatatura pitagoreica. Traditia ulterioara a esoterismului occidental s-a inspirat neincetat din pitagorism; amintim doar pe Raimundus Lullus, Nicolaus Cusanus, Johannes Reuchlin, Johann Valentin Andreae, Athanasius Kircher, ca fiind cateva din verigile lantului de aur al pitagorismului.