Ceea ce s-a numit de moderni Cartea morților este o colecție de texte, fiecare având titlul său aparte, reunite într-un sul de papirus bogat ilustrat și purtând numele și titlurile răposatului.

Aceste „cărți ale morților” îl însoțeau pe decedat în lumea de dincolo; fiecare dintre ele era similară cu o carte de rugăciune și era pusă fie înăuntrul unei statui de lemn a lui Osiris, fie într-o cutie ce servea de soclu unei statui a lui Soharis, fie era așezată în cutele bandeletelor care înfășurau mumia, sau era plasată pe pieptul mumiei, sub brațul ei, ori, mai rar, înfășurată pe mort în chipul unei bandelete pe care era scris textul.

Există un număr imens de astfel de „cărți ale morților”, fiecare având ilustrații numeroase, abundent colorate; textul lor este destul de diferit de la un exemplar la altul din aceeași epocă și mai cu seamă între exemplare datând din epoci diferite. Originea Cărții morților trebuie căutată în Textele sarcofagelor (publicate în întregime de egiptologul olandez Adriaan A. de Buck, The Egyptian Coffin Texts, Chicago, 1935–1961, 7 volume), în Textele piramidelor, în așa-zisa Carte a celor două căi, în Cartea despre Amduat, în Cartea porților, în Cartea peșterilor etc., unde se regăsesc numeroase formule și descântece menite să-l ferească pe decedat de nenumărate primejdii din lumea celor morți. Textele sarcofagelor erau scrise în interiorul coșciugelor, a sarcofagelor care conțineau mumii și aceste texte primesc un titlu general în fiecare sarcofag: „Cartea pentru a vesti ca drept pe cineva în împărăția morților”.

Cartea morților se alcătuiește din formulele aflate în Textele sarcofagelor (ele însele provenite din Textele piramidelor) la începutul dinastiei a XVIII-a (circa 1580 î.Hr.) și se adaugă acestei antologii thebane de formule, incantații, rugăciuni, porunci magice, spovedanii, precum și numeroase alte formule și texte în decursul vremii, astfel că abia în epoca Renașterii saite – mișcare de revenire la trecut și renovare spirituală, începută în vremea dinastiei a XXVI-a, către 650 î.Hr.

În esență, Cartea morților este un „manual” cuprinzând indicații precise asupra călătoriei în lumea cealaltă și a modului de a scăpa de primejdiile ce îl amenință pe răposat pe drumul către viața de apoi.

Desigur, la început aceste formule au putut fi învățate pe dinafară de faraoni pentru a deveni nemuritori, mai apoi au fost înscrise în interiorul piramidelor, apoi înăuntrul sarcofagelor, pentru ca în cele din urmă, în secolul al XVI-lea î.Hr., să fie reunite în ceea ce numim azi Cartea morților. Așadar viața veșnică depinde într-o mare măsură, în gândirea egipteană, de cunoașterea unor formule, este deci o concepție gnostică am putea spune și similară teologiei inițiatice a orfismului și a misteriilor grecești de la Eleusis sau Samothrace. O mare parte dintre aceste formule ale Cărții morților sunt rugăciuni care trebuie știute și pronunțate într-o anumită circumstanță a călătoriei pline de curse și de primejdii către „lumea din Apus” a zeilor și a nemuririi. Însă întâlnim și formule magice, adică porunci și nu rugi, pe care zeitățile trebuie să le execute în mod obligatoriu (credinciosul se roagă la zei, magicianul le impune o poruncă). Apoi se pot citi în Cartea morților descântece, vrăji care forțează destinul, impun și constrâng cu necesitate puterile divine de un rang mai mic să execute cutare sau cutare acțiune favorabilă mortului sau care anulează vrăjile făcute de altcineva, un „acuzator” sau un dușman al mortului.

Dar, alături de aceste procedee magice și de altele, cum ar fi identificarea răposatului cu zeii, în special cu Osiris, Cartea morților cuprinde mai multe capitole ce se referă la faptele omului în viață, la echitatea și moralitatea pe care a dovedit-o în cursul existenței sale. Deși nu putem afirma că s-ar putea degaja din Cartea morților o concepție teologică unitară, ea fiind mai degrabă o colecție destul de disparată de rugăciuni, descântece, formule magice, vrăji, totuși ceea ce se vădește clar pentru cel care studiază aceste texte este faptul evident că nu e îndeajuns pentru a deveni nemuritor în împărăția fericiților și a răzbate în împărăția lui Ra – lăcașul celor drepți –, de a pronunța vrăji, rugăciuni, descântece și de a cunoaște aceste formule, ci era imperios obligatoriu să fi viețuit conform lui Maat, conform regulilor de morală, o existență dreaptă și fără de pată. Mai mult, această moralitate a existenței era singură luată în considerare în judecata finală înaintea lui Osiris, deși inițierea în misteriile sale avea și ea un anumit rol când era cântărită inima omului mort în fața tribunalului celor 42 de judecători și a lui Osiris.