Pentru mine, imaginea budistă a Roţii Vieţii (Roata Samsarei)*, una dintre imaginile cele mai ubicue ale lumii budiste, mi s-a părut întotdeauna un loc de pornire extrem de util în demersul de a compara conceptele budiste şi occidentale ale suferinţei şi sănătăţii psihologice. Roata Vieţii descrie în imagini ceea ce este cunoscut ca fiind cele Şase Tărâmuri ale Existenţei, prin care se spune că fiinţele vii îşi urmează la nesfârşit ciclul existenţei în revenirea lor la următoarele renaşteri. În lucrările de artă, această formă circulară a existenţei eului sau mandala este aşezată simbolic în fălcile căscate ale lui Yama, zeul morţii. Mandala ilustrează într-un stil sugestiv pictografic toate cele şase tărâmuri cărora le aparţin fiinţele vii: Tărâmul Uman, Tărâmul Animal, Tărâmul Infernului, Tărâmul Pretas (al Fantomelor Înfometate), Tărâmul Asuras (al Zeilor geloşi sau Titanilor) şi Tărâmul Divinităţii. Acestea sunt subdiviziunile majore, iar textele care fac referire la acest subiect descriu sute de tărâmuri în care fiecare dintre ele se subdivide în continuare. Părăsirea roţii, ieşirea din Tărâmul Uman, este calea spre atingerea buda-ităţii, semnificând acea oportunitate specială, intrinsecă naşterii ca fiinţă umană: realizarea minţii-Buddha, trezirea care conduce la părăsirea Roţii Vieţii.

Roata Vieţii este un concept folosit în ţările budiste pentru a-i învăţa pe oameni ce înseamnă karma (merit), concept conform căruia acţiunile unei persoane în această viaţă vor influenţa genul de renaştere pe care o va avea acea persoană în următoarea sa viaţă. A face rău altora conduce la renaşterea în Tărâmuri ale Infernului; a te înfrupta din voluptatea pasiunilor este drumul sigur spre renaşterea în Tărâmuri Animale; a dărui celorlalţi (şi în mod special călugărilor sau mănăstirilor) conduce spre naşteri sau renaşteri umane mai confortabile în Tărâmuri ale Divinităţii şi aşa mai departe. Învăţăturile psihologice despre karma sunt, de fapt, mult mai sofisticate decât aceasta, cu siguranţă, dar mandala este tipul de imagine pe care copiii sau începătorii pot să o înţeleagă cu uşurinţă. Ideea esenţială este aceea că, atâta timp cât fiinţele sunt conduse de lăcomie, ură şi vanitate – forţe reprezentate pictografic în centrul imaginii printr-un porc, un şarpe şi un cocoş, care încearcă fiecare să îl devoreze pe celălalt –, vor rămâne ignorante în faţa propriei lor naturi de Buddha; ignorante în faţa naturii tranzitorii, impermanente şi nesatisfăcătoare a lumii; şi legate în mod inexorabil de Roata Vieţii.

Cu toate acestea, unul dintre cele mai provocatoare lucruri în ceea ce priveşte perspectiva budistă a suferinţei este concepţia, implicită în simbolistica Roţii Vieţii, conform căreia cauzele suferinţei sunt în acelaşi timp mijloacele de eliberare; adică perspectiva celui care suferă determină dacă acel tărâm este un vehicul pentru trezire sau pentru înlănţuire. Condiţionate de forţele ataşamentului, aversiunii şi iluziei, percepţiile noastre greşite despre tărâmuri – nu tărâmurile în sine – cauzează suferinţa. Reprezentarea fiecărui tărâm conţine figura în miniatură a lui Buddha (de fapt, o reprezentare a lui Bodhisattva al Compasiunii, o fiinţă iluminată a cărei energie este consacrată alungării suferinţei care îi stăpâneşte pe ceilalţi), care ne învaţă într-un mod simbolic cum să ne corectăm percepţiile greşite care deformează fiecare aspect şi perpetuează suferinţa. Noi nu experimentăm niciunul dintre tărâmuri cu deplină claritate, ne spun budiştii; în schimb, parcurgem ciclul trecând prin toate cuprinşi de teamă, lipsiţi de experienţa plenară, incapabili să le trăim pe deplin şi temători pentru ceea ce vom vedea. Aşa cum gândurile care ne trec prin minte continuă să alerge haotic la nesfârşit de parcă ar fi scăpat de sub control, tot aşa alunecăm dintr-un tărâm într-altul fără să ştim cu adevărat unde ne aflăm. Suntem ferecaţi în minţile noastre, dar nu le cunoaştem cu adevărat. Suntem în derivă şi ne zbatem, izbiţi de valurile fără zăgaz ale minţilor noastre, fără să fi învăţat cum să plutim.

Întrebarea esenţială pentru practica budistă, la urma urmelor, este aceea psihologică a lui „Cine sunt eu?” A analiza semnificaţia acestei întrebări necesită explorarea întregii roţi. Fiecare tărâm devine nu atât de mult un loc specific, ci mai curând o metaforă pentru o stare psihologică diferită, odată ce întreaga roată devine reprezentarea unei suferinţe nevrotice.

Eliberarea din înlănţuirea noastră în Roata Vieţii, din cele Şase Tărâmuri ale Existenţei, este descrisă în mod tradiţional prin termenul nirvana şi este simbolizată de calea care duce dincolo de Tărâmul Uman. Şi totuşi, a ajuns o axiomă fundamentală pentru gândirea budistă că nirvana este samsara, că nu există un tărâm separat al lui Buddha dincolo de existenţa mundană, că eliberarea de suferinţă este câştigată printr-o schimbare de percepţie, nu printr-o migraţie spre un fel de ţinut paradiziac.

Psihologia occidentală a făcut mult pentru a aduce într-o lumină clarificatoare cele şase tărâmuri. Freud şi adepţii lui au pus accentul pe expunerea naturii animalice a fiinţei umane care este devorată de pasiuni; natura infernală a stărilor paranoide, agresive şi anxioase; şi dorinţa nestăpânită faţă de ceea ce a ajuns să fie denumită dorinţă orală (care este descrisă în imaginile ce le reprezintă pe Fantomele Înfometate). Evoluţiile ulterioare în sfera psihoterapiei au adus în centrul atenţiei chiar şi tărâmurile din zonele mai înalte. Psihoterapia umanistă a pus accentul pe „experienţele de vârf ” ale Tărâmurilor Divinităţii; psihologia egoului, behaviorismul şi terapia cognitivă au cultivat egoul competitiv şi eficient perceput a fiinţa în Tărâmul Zeilor Geloşi; iar psihologia narcisismului s-a concentrat în mod specific pe chestiuni legate de identitate, atât de importante pentru Tărâmul Uman. Fiecare dintre aceste tendinţe din psihoterapie s-a referit la restituirea unei piese lipsă din experienţa umană, restabilind un fragment din mintea nevrotică faţă de care ne înstrăinaserăm. 

Dacă există unele aspecte ale personalităţii noastre care rămân nedigerate – izolate, negate, proiectate, respinse, satisfăcute sau, dimpotrivă, neasimilate –, ele devin punctele de andocare în jurul cărora forţele principale ale lăcomiei, urii şi vanităţii se vor ancora singure. Acestea sunt găuri negre care absorb frica şi generează atitudinea defensivă a sinelui izolat, incapabil să realizeze un contact satisfăcător cu ceilalţi sau cu lumea. Aşa cum demonstra Wilhelm Reich în opera sa de referinţă privitoare la formarea caracterului, personalitatea este construită pe aceste puncte de autoînstrăinare; paradoxul este acela că ceea ce noi considerăm că este atât de real, sinele nostru, e construit pe baza reacţiei faţă de exact ceea ce nu dorim să recunoaştem. Ne încordăm în preajma lucrului pe care îl negăm şi ne experimentăm pe noi înşine prin tensiunile noastre. 

Ţesătura care alcătuieşte sinele este peticită laolaltă din aceste goluri din experienţele noastre emoţionale. Când aceste aspecte care au fost în mod inconştient respinse sunt readuse în memorie, când sunt făcute să devină conştiente, acceptate, tolerate sau integrate, sinele poate să se întregească în unitatea lui, nevoia de a menţine edificiul conştiinţei de sine dispare, iar forţa compasiunii este în mod automat eliberată să se manifeste. După cum a spus Dogen, faimosul maestru Zen: 

A studia budismul înseamnă să studiezi sinele.
A studia sinele înseamnă să uiţi de sine.
A uita de sine înseamnă să fii una cu ceilalţi.

* Samsara desemnează în budism, hinduism şi brahmanism ciclul existenţei, înţeles ca un proces cosmic manifestat printr-un model de reîntoarcere nesfârşită la viaţa temporală, urmând formula naştere–moarte–renaştere. Aşadar, el este ciclul reîncarnărilor şi se bazează pe legea fundamentală a transmigraţiei. În arta hindusă, conceptul este simbolizat printr-o roată cu şase, opt sau douăsprezece spiţe – ca factori determinanţi ai acestui proces, reprezentând un aspect al vieţii sau al legii – dispuse în jurul unei osii centrale.