Rușinea și vinovăția sunt numite emoții conștiente de sine. Ambele sentimente implică pe cineva din interior care observă și blamează – rușinează sau învinovățește – și pe altcineva, tot din interior, care se simte rușinat sau vinovat. Din mai multe motive, copiii mici sunt extrem de vulnerabili la rușinea sau vinovăția provenite din factori externi. În primul rând, ei sunt total inocenți. Fiecare experiență este nouă și deschisă interpretării o singură dată. Pe de altă parte, ei sunt complet dependenți de îngrijitorii lor adulți și în acord deplin cu aceștia. Rușinarea, care se axează pe caracteristici specifice ale comportamentului sau aspectului, este o informație – negativă – pentru sistemul intern al unui copil despre un membru al comunității sale interne sau despre o trăsătură a corpului. Atunci când fie o parte, fie corpul este rușinat, alte părți, care au adesea aceeași vârstă sau sunt doar puțin mai în vârstă, se pregătesc de acțiune. Acestea pot raporta că au simțit cum ceva fundamental din sufletul copilului a fost atacat. Părțile pot spune că, de exemplu, copilul cu inima deschisă atrage prădători, copilul curios este mustrat, cel curajos este o provocare, cel gălăgios este copleșitor, cel vesel provoacă cenzura, cel plin de compasiune trezește frică, iar cel care este nedorit trebuie să se ascundă. Schwartz și-a dat seama că unele părți protectoare sunt bravii apărători din prima linie. Ei au scopul de a proteja partea rănită. Îi urmez exemplul numindu-i manageri.

În mod ironic, managerii preferă să răspundă la rușinare cu rușinare. Pentru a îmbunătăți, a inhiba ori a ascunde partea care s-a făcut ținta atacurilor, părțile-manageri tind să își asume autoritatea incluzând acțiunile, gândurile și sentimentele celui care rușinează și devenind, astfel, imitatori. Rușinarea din partea părților manageri tinde să fie intenționată, compulsivă și repetitivă. Acestea îl instruiesc pe copil: Fii așa, nu fi așa. Managerii îl judecă, îl ceartă, îl sperie și-l intimidează sau îl sufocă și supraprotejează pe copil pentru a-l reduce la tăcere. La oricare dintre extreme, managerii alungă părțile vulnerabile sub stânci, prin canioane, în cuști, în spatele zidurilor și în afara conștientului. Luându-mă din nou după Schwartz, numesc aceste părți alungate exilați.

Toată această rușinare și condamnare din partea criticilor interiori șochează sistemul nervos autonom și sperie părțile exilate, care se simt rușinate. Ca răspuns, se activează o a doua linie de apărare care să abată și să distragă atenția, să calmeze și să contracareze asprimea acelor critici. Schwartz a numit aceste părți pompieri. Aceștia sunt protectori care reacționează și, în funcție de ceea ce funcționează cel mai bine pe moment, au multe tactici dintre care să aleagă. Când sunt mai puțin severi, se concentrează pentru a pune echilibru între obligații și dorințe. Ia o pauză! Plimbă-te cu bicicleta, citește, înoată, pictează un tablou, joacă un joc, dormi pe plajă. Fă ceva doar pentru că este distractiv. Dar, în cazuri extreme, părțile-pompieri vor determina o persoană să bea alcool, să consume droguri, să întrețină relații sexuale riscante, să urmărească în mod compulsiv filme porno, să joace jocuri de noroc, să consume compulsiv dulciuri și grăsimi, să se enerveze, să trăiască într-o lume virtuală și așa mai departe. Alături de o ignoranță disprețuitoare față de consecințele pe termen lung, comportamentul lor nerușinat, compulsiv și impulsiv îi face să pară iraționali. Dar, de fapt, ei sunt la fel de orientați spre obiective precum părțile-manageri care rușinează. Activitățile lor semnalează că proiectul managerial a dat greș.

Emoțiile conștiente de sine – rușinea și vinovăția – generează judecăți autoreferențiale negative. Cu toate acestea, după cum au explicat Helen Block Lewis (1971), June Tangney și Rhonda Dearing (2002), Judith Lewis Herman (2015) și alții, cele două nu ar trebui confundate. Vinovăția implică o evaluare a comportamentului (am greșit), în timp ce rușinea este o evaluare globală a valorii de sine (sunt… nedemn, imperfect, de neiubit etc.). Vinovăția generează îngrijorare pentru un celălalt rănit, alături de un impuls de a repara relația. În schimb, rușinea – semnificând un proces intern în care o parte rușinează și o altă parte se simte rușinată – duce la frică, ascundere și furie (reactivă). Să te simți vinovat față de altcineva din cauza propriului comportament și autorușinarea sunt două aspecte diferite.

Vinovăție

Dacă fac ceva ce rănește, am încălcat o limită, iar vinovăția mă ajută să fiu activ în a o aborda pe cealaltă persoană și a repara relația. Cu toții încălcăm limitele uneori – mai mult sau mai puțin flagrant –, iar vinovăția este răspunsul adecvat și adaptativ (pozitiv, constructiv de reconectare, generator de creștere). Ne ține la distanță de poticniri necugetate, de izolare, de comportamente care privesc interesele proprii și de alte comportamente dăunătoare. Dar ne putem simți vinovați și fără să fi greșit. După cum ilustrează exemplele precedente, vinovăția poate fi dezadaptativă. De exemplu, se poate dezvolta din loialitate relațională. Separarea și complexul de vină al supraviețuitorului sunt cele mai bune exemple ale vinovăției dezadaptative. Complexul de vinovăție al supraviețuitorului implică o credință subiacentă similară, deși ușor diferită: câștigurile și succesele mele vin în detrimentul oamenilor pe care îi iubesc sau față de care mă simt responsabil. Putem observa acest lucru, de exemplu, la o persoană de succes care ajunge să fie deprimată cronic, în ciuda circumstanțelor care în mod normal ar trebui să aducă optimism și plăcere. Incapabili să își salveze familia, acești oameni au o parte care rămâne conectată la ea, face penitență și se simte datoare moral, renunțând la fericirea personală.

În general, beneficiem de pe urma faptului că suntem conectați la sentimentele, opiniile și nevoile celorlalți, dar atunci când sacrificăm obiectivele personale pentru a mângâia, a alina sau a avea grijă de cineva care este indisponibil din punct de vedere emoțional, dependent în mod necorespunzător sau literalmente mort, vinovăția devine o problemă.

Rușine

Vă sugerez să vă gândiți la rușine ca la o acțiune (a rușina pe cineva) sau ca la o stare (a fi rușinat). Atunci când rușinăm o persoană, o judecăm în mod global pe baza unui anumit comportament, a unei anumite calități sau trăsături ale corpului, culturii sau circumstanțelor sale de viață. Judecarea întregului pentru o parte este ceea ce dă rușinării impactul ei dur și contondent. Față de învinovățire, care afirmă că Tu ai făcut… (ceva dureros), rușinarea susține că Tu ești… (rău, imperfect, prea mult, prea puțin etc.). Dacă facem ceva greșit, putem măcar să facem un efort să reparăm situația, dar dacă suntem imperfecți, nu există scăpare. Atunci când o parte judecată este considerată ca fiind un întreg sistem, soluția evidentă pentru acel sistem este de a se diferenția de acea parte sau de a o îmbunătăți.

Am putea vedea acest lucru, de exemplu, la o persoană care se străduiește să se adapteze cât mai eficient, să fie mai acceptabilă, să poarte haine diferite, să facă lucruri pentru a părea mai înaltă sau mai scundă, să își schimbe coafura, să slăbească, să se îngrașe, să își schimbe aspectul feței, să își schimbe accentul, să își ascundă originile, să renunțe la religia familiei, să se mute într-o altă zonă, să acumuleze lucruri, să renunțe la lucruri, să fie un star, să treacă neobservată, să fie, în general, opusul lucrurilor pentru care a fost rușinată. Aceasta este ceea ce părțile manageri ne îndeamnă să facem. Contrar aşteptărilor, eforturile lor de îmbunătățire servesc la întărirea convingerii că rușinarea inițială a fost o informație corectă.

Până de curând, cultura occidentală nu-i percepea pe indivizi ca sisteme. Drept urmare, identitățile noastre tind să fie definite prin vulnerabilitățile sau punctele noastre forte, iar protectorii noștri le preferă, în mod natural, pe cele din urmă. Dar, dacă gândești în termeni de părți, este ușor să vezi că o parte nu reprezintă toate părțile. Deci, să luăm în considerare două întrebări. Când cineva din interior ne rușinează, cine face această acțiune? Și cine are puterea de a o contesta? Ca răspuns la prima întrebare, părțile care ne rușinează sunt buni imitatori și învață rapid de la alte părți, externe. Uneori, o persoană externă ne rușinează din neatenție, alteori intenționat.

Perceperea rușinării

Ideea esențială este că o persoană rușinată fie va accepta rușinarea, fie va refuza să se simtă rușinată, în funcție de nivelul personal de vulnerabilitate. Odată ce o persoană vulnerabilă acceptă rușinarea, aceasta rămâne blocată în sentimentul de rușine și va fi pregătită să creadă orice rușinare viitoare care îi va ieși în cale. Mai mult, individul care primește rușinarea și care se simte rușinat va încerca, în cele din urmă, să se reechilibreze și să își distragă atenția de la criticii interiori prin rușinarea altora, indiferent dacă recunosc acest lucru sau nu.