Imi prefatez comentariul eseistic la volumul Samanul din Nord de Evelyn C. Rysdyk (traducere de Ana-Luiza Marc, Bucuresti, Editura Herald, 2019) printr-o marturisire: randurile ce urmeaza fac parte dintr-un parcurs intelectual puternic amprentat afectiv, cu obarsia in interesul suscitat de-a lungul anilor de studentie, la cursurile de limba engleza veche si de literatura engleza veche, de metaforele kenning. Comune in lumea pangermanica, ele erau prezente si in poemul medieval anglo-saxon Beowulf, pe care-l studiam atunci, text fascinant, spatiu fictional straniu, unde mentalul englez emergent se impletea cu cel nordic, extrem de dinamic. Pasiunea mea mocnita a fost intretinuta, in timp, de eseurile lui Borges dedicate lumii scandinave si metaforelor kenning, iar recent a fost reaprinsa de o valoroasa cercetare a Flaviei Teoc, focalizata asupra poeticii skaldice si inclusa in volumul intitulat Limbajul poeziei scaldice, Bucuresti, Editura Fractalia, 2017, despre care am scris eseul Arta de a dobandi miedul poeziei, publicat in revista Viata romaneasca nr. 6, 2019. Cartea, dedicata tehnicii metaforice a poetilor nordici medievali, skalzii, asa cum este ea descrisa si clasificata de Snorri Sturluson in portiunea inchinata poeziei din Edda, binecunoscuta sa opera, pune in lumina un univers mitic vast si cu totul surprinzator. Remarcabila introducere in tipologia universului scandinav, cercetarea autoarei clujene poate fi armonios completata prin cunoasterea dezvaluita si de alte abordari, de tip religios.

De mare ajutor in intelegerea adancita a acestei poetici intrepatrunse cu mitologia mi-au fost, de aceea, studiile lui Mircea Eliade si Georges Dumézil, preocupati de sondarea preistoriei si a istoriei timpurii, in cautarea unor semnificatii convergente ale miturilor indo-europene. Gratie cercetarilor celor doi istorici ai religiilor, unele aspecte stupefiante capatau sens. Comportamentul belicos al unor luptatori nordici, berserker-ii, de pilda, dobandea coerenta, se incadra firesc in seria conduitelor religioase. Fenomenele inventariate in volumele ce descriu lumea Nordului isi pot afla explicatia, mereu mai ampla pe masura coborarii in timp, prin relevarea naturii lor sacrale. Georges Dumézil, preocupat de elaborarea unei scheme tripartite a structurii sociale si culturale indo-europene, remarca, de pilda (in Les Horaces et les Curiates, citat apud Mircea Eliade, Imagini si simboluri), caracterul de „suveran infricosator” al lui Odin, asimilabil ideii de suveranitate ezoterica, al primilor zei indo-europeni. Precum Romulus, fondatorul Romei, adorat, dupa disparitie, drept zeul Quirinus, ce nu actiona el insusi, ci prin aghiotantii ce-l insoteau, si nordicul Odin este mai degraba pasiv, definit de insusiri vizionare, suprasenzoriale, functia regala executiva constituind apanajul altor zeitati, fara ca lui sa-i fie afectata preeminenta in cadrul panteonului scandinav.

Dincolo de perspectiva integrarii in paradigma indo-europeana, exista si posibilitatea unei inca mai profunde imersiuni temporale, iar o abordare de acest gen am aflat in volumul Samanul din nord, recent aparut, semnat de Evelyn C. Rysdyk, autoare cu un profil complex: saman vindecator, graficiana si cunoscut conferentiar despre samanism. Americana prin nastere, dar nordica prin origine, s-a dedicat practicarii samanismului, in vederea optimizarii existentei umane in acest moment istoric marcat de multiple provocari filosofice, sociale, ecologice. Cartea amintita este doar una dintre cele care i-au adus notorietate. Discipola, intre altii, a lui Michael Harner, samanul american despre care am scris in numarul 7–8–9 din anul 2018 al revistei Hyperion articolul O incursiune in samanism, si-a conceput scrierea ca pe un ghid pentru practicanti, dublat insa de o bine documentata si onesta introducere in mitologia nordica. Ofera, credem, o viziune plina de sugestii fertile pentru comprehensiunea acestei vechi forme de religiozitate, lansand totodata o ipoteza de studiu care isi asteapta confirmarea definitiva din partea specialistilor in istoria religiilor. Legatura dintre mitologia Nordului si formele unui arhaic samanism este relevata prin prezentarea de probe arheologice, prin discutarea unor chestiuni de antropologie, ori prin analizarea unor vechi obiceiuri, traditii si poeme.

Dezbaterea se extinde, in paginile cartii, la nivelul multor culturi de pe mapamond. Insasi problematica metaforelor kenning, amintita mai sus, primeste in lumina argumentatiei Evelynei C. Rysdyk o explicatie dintre cele mai incitante. Pentru a o recepta este absolut necesara cunoasterea tipicului modus operandi samanic. Calatoria in alte dimensiuni, intreprinsa intr-o stare de constiinta modificata, reprezinta demersul central din samanism. El presupune descoperirea de catre cautator a propriului animal de putere, fylgya, acela care-l va pune in legatura cu fortele superioare, de obicei spiritele stramosilor sau ale zeitatilor supreme.

Asa cum subliniam si in articolul despre Michael Harner, practica samanica, preponderent magica, are o finalitate utilitarista, urmarind vindecarea membrilor unei comunitati, succesul lor la vanat, sporirea armoniei si coeziunii intracomunitare etc. Intr-o acceptiune mai larga, non-dualista, am putea-o caracteriza drept o invatatura energetica, de domeniul lui shakti, forma dinamica a divinitatii in acceptiune hindusa (preluam denumirea pentru claritatea distinctiei operate). De aici, venerarea puterii si, astfel, a animalelor, care o intruchipau. Vechii nordici cautau si cultivau, prin intermediul acestora din urma, calitatile supraumane de mare ajutor in propria supravietuire, mereu pusa sub semnul intrebarii in acel mediu aspru. Preluand atributele unor jivine fioroase, printr-o incorporare inteleasa in sens literal, puteau fi explorate, chiar asumate, abilitatile animalelor respective, de pilda forta sau viclenia lor, arata Evelyn C. Rysdyk (p. 204–206), in scopul amplificarii capacitatilor obisnuite ale individului. „Poezia skaldica nordica veche contine multe expresii metaforice legate de animale, numite kennings, care constituie un mod aparte de a descrie atribute ale naturii omenesti, ale partilor corpului uman, ale armelor sau ale altor obiecte. Acestea erau un fel de eufemisme onorifice” (sa retinem aceasta sintagma! – subl. si n. m., S.-G.D.). Autoarea este de parere ca modul eufemistic de a vorbi al scandinavilor medievali constituie expresia formala a respectului fata de entitati din zonele superioare ale spiritualitatii. Dat fiind statutul lor inalt, ele nu puteau fi denotate prin simplul nume animalier purtat. Evelyn C. Rysdyk da exemplul ursului, considerat „mesager al taramurilor spirituale”, intercesor al omului in fata formelor supreme de putere ale padurii, desemnat, din acest motiv, numai prin eufemisme onorifice. In mod similar, obiectele de putere (sabia, toporul, corabia) erau numite in chip similar. Concluzia cercetatoarei cu privire la acest subiect ni se pare pertinenta:

„Departe de a fi simple descrieri, aceste metafore

onorifice transmiteau ideea ca obiectele sau zeitatile pe

care le denumeau prezentau trasaturi specifice

animalelor. Este cert ca astfel de utilizari eufemistice

mai vechi au existat in cultura samanica, ele sugerand

aspecte supranaturale ale obiectelor denumite”.

 

 

Argumente convergente am aflat in lucrarea clasica a lui Georges Dumézil, Les Dieux des Germains, unde se arata (in traducerea ei americana, pe care am avut-o la indemana – Gods of the Ancient Northmen, Los Angeles, 1973, p. 135–137) ca marea avea trei nume poetice, formate prin referire la berbec, iar in nenumarate situatii valurile purtau, metaforic, denumiri compuse prin analogie cu insusirile diverselor animale: cai, berbeci, boi, caini etc. Ideea de putere este clar exprimata si in personificarea valului, aplicata unui zeu scandinav minor, Heimdall, descris ca fiind nascut de noua valuri-mame. O singura mama nu ar fi fost de ajuns pentru a genera vitalitatea zeiasca. Cea care-l aduce pe lume pe Heimdall o poate face doar fiindca alte opt au precedat-o, comenteaza Georges Dumézil: Heimdall este „fiul unui val si al altor opt”. Descompunerea numarului noua, explica savantul, accentueaza de o maniera excelenta relevanta valului decisiv din grup. De fapt, navigatorii, in general, indiferent de zona unde traiau, atribuiau valurilor inspumate calitati sau puteri particulare, ba chiar o forta supranaturala. La velsi, de pilda, al treilea, al noualea sau al zecilea val este cel mai mare, zgomotos sau periculos.

In cadrul numeroaselor modele de calatorii samanice prezentate in cuprinsul cartii autoarei americane, se repeta, statornic, indemnul: „chemati la voi animalul de putere si fuzionati cu el. Acest spirit va va proteja corpul spiritual si va va insoti in calatorie”. Este vorba, asadar, despre o fuziune cu animalul de putere, prin care omul se fortifica, isi dubleaza (de fapt, multiplica) fortele proprii. Asa lamureste exegeta, intre altele, impactul stupefiant al berserker-ilor, luptatori de elita, membri ai unei confrerii razboinice. Asimilati animalului lor tutelar, ursul, ei luptau in transa, cu o violenta extrema, care ii facea de neinfrant. Cu titlu de curiozitate, mentionam ca, pana astazi, in amintirea vremurilor de interferenta a Angliei nascande cu presiunea exercitata de navalitorii vikingi, limba engleza pastreaza adjectivul berserk, ce denota o furie violenta, necontrolata a actiunilor (in expresia going berserk).

Odin, conform cutumei samanice, cutreiera lumea insotit de animalele sale de putere, fylgjur, doi corbi, si calare pe calul sau cu opt picioare, Sleipnir. Ne bucuram sa-l gasim citat in contextul de fata pe Mircea Eliade, constant atras, la randul sau, de samanism, cu un pasaj din lucrarea lui clasica, Samanismul si tehnicile arhaice ale extazului, unde, specifica autoarea, mentioneaza un astfel de cal fantastic, figurat intr-un artefact din Buriatia.
Propunerea hermeneutica a Evelynei C. Rysdyk, referitoare la transformarea lui Odin din zeitate Æsir, deci de tip estic, in saman care isi asuma lectiile vestice ale explorarii unor teritorii necunoscute, este demna de interes. Mitologia nordica a rezultat din coabitarea doar in final armonioasa a doua categorii de zeitati, Æsir si Vanir, initial dusmane. In timp ce Freyja, zeitate vestica, din gruparea Vanir, fusese consacrata ab initio ca stapana a practicilor samanice, Odin le-a invatat pe parcurs, ceea ce demonstreaza, in opinia autoarei, procesul adaptativ suferit de civilizatiile stepelor estice la venirea lor in Europa, impanzita pe atunci de paduri dese. Nu numai zeu, ci si initiat, Odin suporta incercari severe pentru a accede la cunoasterea superioara. Cele noua zile de ordalii ale zeului legat de copacul Yggdrasil simbolizeaza un interval ritualic necesar intelegerii runelor si avansului pe calea dexteritatii poetice. Pana atunci Odin manifesta un fel de dislexie, am putea spune, nestiind cum sa combine runele in enunturi semnificative.

Numele copacului, Yggdrasil, in traducere „calul celui groaznic”, evidentiaza insemnatatea sa de vehicul al initierii lui Odin. Copac al Lumii, format din trei niveluri comunicante, Yggdrasil se infatiseaza ca un univers acvatic, totalizator, iar la baza sa se afla, pazita de uriasul (jötunn) Mimir, Urdarbrunnr, fantana memoriei arhetipale a cosmosului. Pana acolo trebuie sa mearga pe jos Odin, spre a-si desavarsi aptitudinile. Pentru a bea din fantana, este nevoit sa-si sacrifice un ochi, astfel dobandeste vederea adevarata, cea care-l ridica in randul vizionarilor. Chinurile il supun unei dezintegrari fizice, dar ruptura de viata sa dinainte ii semnaleaza detasarea de lumesc. A treia si ultima faza a desavarsirii sale zeiesti si samanice ii implineste reasamblarea initiatica. Abia atunci primeste o noua viata, diferita cu totul de cea anterioara.

Ipoteza autoarei, conform careia in Odin se poate recunoaste prototipul cautatorului samanic nascut insa intr-o traditie non-samanica, motiv al indurarii de privatiuni extreme, este credibila. Este vorba aici de istoricizarea unei problematici religioase (fenomen general, comentat pe larg de Mircea Eliade in cartea sa Nostalgia originilor). Sunt insa prezente, in cartea Evelynei C. Rysdyk, si temele specifice realizarii spirituale, desi nu avem siguranta ca samanismul se preteaza intotdeauna la o atare dezvoltare de ultima instanta. Din dorinta de a-l infatisa pe Odin ca spirit absolut, complet eliberat de lumesc, autoarea opineaza ca probele initiatice carora li s-a supus i-au anihilat eul, in sens de ego, sinonim simtului individuatiei; dar starea de „renovatio integrala”, cu expresia lui Mircea Eliade din Imagini si simboluri, experimentata de saman, , dobandita printr-o tehnica anume, are caracter tranzitoriu, in vreme ce dizolvarea eului individual este definitiva, misterica, metafizica. Aici insa, probele initiatice joaca rolul de a-l desprinde pe neofit de vechea identitate, de eul sau uzual, doar pentru a-l face apt de a fi dominat de spirite. Prin renuntarea la sine in schimbul incredintarii in voia spiritelor „tutelare sau protectoare”, acestea vor putea lucra prin el si aduce revelatii cognitive sau vindecatoare din lumea nevazuta, fara ca iluminarea sa se produca pana la capat.

Conditia lui Odin este, din acest punct de vedere, cel al abandonului, una feminina, incat Odin a si fost criticat de alti zei ai Æsirului, precum Loki, in saga islandeza Ynglingasaga, pentru practicarea magiei. Acuza de feminitate, conditie inacceptabila in cazul unei puternice zeitati masculine de tip Æsir, invedereaza, din contra, dupa Evelyn C. Rysdyk, un tipar novator si indraznet, cel al divinitatii ce transcende ideile de rol si gen, in beneficiul unei umanitati deschise, holistice. Autoarea vede in Odin un prototip actual si inspirator pentru oamenii secolului XXI, reprezentanti ai unei culturi strict masculine, agresive, distrugatoare a femeii si a naturii, datori, de aceea, sa se supuna unei transformari launtrice optimizatoare.

Frumoase pagini inchina Evelyn C. Rysdyk lui Yggdrasil, imensul Copac al Lumii, cel ce o sustine si capaciteaza comunicarea intre toate regnurile ei. Simbol universal, Copacul Lumii exista in toate zonele folclorice de pe glob. In viziune samanica, Yggdrasil detine, in plus, rolul de portal, de pasaj privilegiat spre taramul spiritelor nevazute si, astfel, de instrument utilizat de saman pentru accesarea altor spatii existentiale. In vechea cultura nordica, el avea forma unui frasin vesnic verde. Hranea omenirea si toate fapturile, oferindu-i, totodata, samanului, gratie conditiei sale simbolice materne, posibilitatea de a calatori inspre origini. Pus in analogie cu pestera si cu Zeita Mama, Copacul Lumii este si un canal regenerator prin care samanul calatoreste dintr-un taram in altul, patrunzand incinta lumilor superioare, spre a dobandi o ampla intelegere a legitatii universale.

Autoarea extinde perspectiva, de la mitologia nordica la mitologiile umanitatii, relevand faptul ca pretutindeni copacii s-au bucurat de un unanim respect, ei fiind receptati ca porti de intrare in teritoriile spiritelor, ale realitatilor arhetipale si venerati ca altare ale stramosilor ori adaposturi pentru pasari si spiritele pamantului. Pildele aduse in acest sens sunt convingatoare si credem ca anumite povestiri mitice din folclorul romanesc, privitoare indeosebi la simbolistica bradului, ar putea sprijini atari afirmatii. Incitante sunt si acceptiunile date momentului Ragnarök, de sfarsit al actualului ciclu cosmic, pe care exegeta il aduce in actualitate si il imbogateste cu nuante semantice legate de regenerare. Subliniaza ca, implicand ideea de metamorfoza, conceptul se asociaza animalului de putere samanic, fylgja, entitate esentialmente salvatoare si protectoare, cu important potential vindecator si resurectional. Plasarea in prim plan a feminitatii este o tema de seama a intregii problematici si simbolistici samanice. Copacul, pestera, zeita Freyja (samanul primordial), laolalta cu personalitatea celui ce se lasa posedat de spirite, intreg acest lant conceptual schiteaza un stellium al feminitatii apte sa intre in actiune si in istoria prezentului nostru.
Fara indoiala, lucrarea semnata de Evelyn C. Rysdyk se caracterizeaza printr-o complexitate aparte, incat traducerea si publicarea ei la noi reprezinta un act veritabil de cultura. In sprijinul demonstratiei sale patetice, autoarea apeleaza inclusiv la stiinta fizicii, la istorie, lingvistica, antropologie, genetica ori arheologie, la numeroase domenii conexe ce pot proba virtutile si raspandirea samanismului. Desigur, este vorba de o religiozitate pagana, ce poate fi studiata cu succes intr-un capitol de istorie a religiilor.

Ca si atunci cand am scris despre Michael Harner, reamintesc (iar autoarea si editura isi avertizeaza, cu probitate, cititorii cu privire la utilizarea informatiilor cuprinse in volum) ca exercitiile practice de samanism recomandate sunt periculoase in lipsa observarii unui protocol bine stabilit. Adaugam si ca sunt, de asemenea, inadecvate celor convinsi de valoarea superioara a unei cai spirituale, samanismul fiind pura magie. Cu toate acestea, datele cu caracter informativ, oferite cu stiinta si remarcabila forta asociativa, fac din aceste pagini o lectura deosebit de instructiva. Vor ramane in memoria cititorului consideratiile privind elementele ritualurilor seithr si utiseta, semnificatia toiagului seithstafr si a costumatiei samanice, a instrumentarului specific al disciplinei respective, reliefarea afinitatii canturilor samanice cu torsul si tesutul – fiindca ele incercau sa toarca realitatea samanica, portretele de zei si uriasi, dar si nornele ancestrale. Vor indemna la meditatie conceptele Orlog si Wyrd, extraordinarele lucrari ale unei volva, seithkona sau spakona, profetesa vechiului Nord, oglindite in revelatiile unei carti unice, Voluspa, sau sugestia incantatiilor varthlokur, intonate de corurile samanice feminine, care sprijineau intrarea in transa a vazatorilor. Impresionant este simtul naturii, oglindit in poeme pline de intelepciune, reproduse pentru a ilustra unele din temele abordate.

In lumina informatiilor regasite prin efortul Evelynei C. Rysdyk, lumea mitologica scandinava se largeste substantial in plan cognitiv si, astfel, isi dezvaluie multe din talcurile ascunse, neclare ori numai voalate, de dincolo de planul vizibil al divinitatilor sale. Ar mai fi de remarcat un aspect esential, ce ar putea face obiectul unei alte dezbateri: invariabil, spiritele ce raspund samanului de-a lungul calatoriei initiatice se exprima in versuri. De asemenea, se stie ca poetii skalzi aveau un statut privilegiat pe langa suveranii lor. Stradaniile supraomenesti ale lui Odin de a-si depasi dislexia si de a se exprima prin poezie demonstreaza pretuirea superlativa a acestei arte in societatea respectiva. Deducem ca, neindoielnic, lirica detinea pe atunci o pozitie de putere, prin provenienta ei spirituala, ca emanatie a unui taram superior. Un subiect demn sa devina, in continuare, subiect de studiu.

Un articol semnat Simona-Grazia Dima, preluat din Revista Neuma,
Anul 4, Nr. 3-4, Martie-Aprilie, 2020. 

Poeta, eseista, traducatoare, publicista, Simona-Grazia Dima este, prin formatie, filologin specialitatea limba si literatura engleza – limba si literatura româna, absolvind facultatea ca sefa de promotie nationala. Este autoarea a 23 de volume publicate (poezie, eseuri, comentarii critice, traduceri). Redactor in cadrul Academiei Române din Bucuresti, membra a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Poezie – Bucuresti, membra in conducerea PEN-Clubului Roman. Colaboreaza sustinut, cu poezie, critica literara, eseuri, traduceri, la principalele reviste din tara si la publicatii literare din alte tari. Este inclusa in antologii de poezie si volume colective aparute in tara si strainatate. A primit premii pentru creatia sa, la noi si in tari straine. A semnat prefete si postfete. Membra a unor jurii literare.