Insingurat, trist, vlaguit, nesigur, trandav, deznadajduit, dezgustat de aproape orice, intr-o permanenta atonie spirituala, cufundat in propriile ganduri, privitor neputincios. Sunt doar cateva dintre fatetele care configureaza trasaturile definitorii ale melancolicului, ale celui care se regaseste plastic in gravura Melancolia lui Dürer, iar poetic in Spleen-ul lui Baudelaire: 

„Si lungi si nesfarsite convoaie mortuare/ Incet si fara muzici prin suflet trec mereu;/ Speranta-nvinsa plange; si, rea, dominatoare,/ Infige Spaima negrul ei steag in craniul meu”.

Scriitori si filosofi din vechime au lasat nu numai stralucite descrieri ale starilor melancolice, dar au cautat sa ofere si indreptarile care sa-i readuca pe melancolici mai aproape de semenii care priveau lumea cu mai multa seninatate. In primele secole de crestinism, Evagrie Ponticul stabilise o lista de opt pacate care-i incercau pe calugarii asezati in pustie; printre ele, tristetea si demonul acediei. Tristetea aparea din pricina neimplinirii dorintelor sau a maniei; demonul acediei era demonul de amiaza, cel care toropea sufletul calugarului, tintuindu-l cu ochii pe ferestre, impangandu-l afara din chilie, facandu-l sa tanjeasca dupa alte locuri. Desi in lista vor ramane sapte pacate, fara acedie, aceasta va continua sa fie vazuta ca un amestec de somnolenta, sila, deznadejde si trandavie; daca nu mai era in lista, nu inseamna ca nu dadea tarcoale calugarilor… La inceputul secolului al XVII-lea, un invatat englez, Robert Burton, publica o lucrare monumentala, care va dainui: The Anatomy of Melancholy - Anatomia melancoliei. Pagini alese, aparuta la Editura Herald, cu traducere din engleza, note si ingrijire editie: Iustina Cojocaru, 2016, 352 p.

Anatomia: stiinta care se ocupa cu studiul structurilor organismelor vii si al relatiilor dintre diferite organe. In afara manualelor de liceu si a celor universitare, multe carti au in titlu sau in subtitlu substantivul „anatomia“; celebra carte a lui Andrew Solomon, Demonul amiezii (imprumutat si el de la Evagrie Ponticul sau Ioan Casian), are ca subtitlu „Anatomia depresiei”. Dar, alaturat melancoliei, gasim in titluri: „suferintei“, „singuratatii“, „ignorantei“. Sa fie anatomia singura care duce analiza pana la ultimele straturi?   

Eruditul Robert Burton, pastor anglican, vicar al Bisericii Sf. Toma din Oxford, si-a petrecut cea mai mare parte a vietii intre tomurile bibliotecii „Christ de cuvinte/ Iscusit vorbitor pe care-l afli-ntre primii”. Despre Democrit se spune ca era un melancolic, asa reprezentandu-l si desenul de pe coperta cartii lui Robert Burton: capul inclinat, sprijinit in mana stanga, atitudine specifica melancolicilor, ganditorul englez notand:

„Batranul Democrit, sub copac,/sta asezat pe-o piatra, o carte-i pe genunchi/ Deasupra capului sau se vede cerul/ Si Saturn, domn al melancoliei.”

Pe un ton glumet, Robert Burton afirma ca obiectiile din carte vor fi atribuite lui… Democrit – Democritus dixit! Burton insusi recunoaste ca era melancolic, singura mangiiere fiind ca multi oameni cu buna reputatie ii tin companie, intrucat „absolut fiecare om din aceasta lume este atins de melancolie sau de nebunie, de iubire nebuneasca, si cu aceasta mi-am dus la bun sfarsit sarcina asumata.” Legenda spune ca Hipocrate, vizitandu-l pe Democrit, l-a gasit pe acesta in gradina, scriind o carte despre melancolie si nebunie; cum cartea a ramas neterminata si s-a pierdut, Robert Burton a vrut sa continue acel tratat.                 

                                                       Melancolia, Albrecht Dürer (1914)

Orice lucrare care are in titlu cuvantul „anatomie“ porneste de la definitii clare; ce este melancolia? Pentru Robert Burton,

„O persoana este melancolica atunci cand se arata a fi

apatica, trista, acra, morocanoasa, prost-dispusa,

singuratica, in continua agitatie sau iritata. Si cand

aceste dispozitii melancolice se instaleaza, nicio

fiinta umana nu mai este libera.”

 

Este unul dintre semnele vulnerabilitatii fiintei umane:

„Pentru o ulcica de miere, este foarte posibil ca in

adancul fiintei tale sa gasesti o vadra de fiere; pentru un

dram de placere, foarte probabil sa ai parte de o livra de

suferinta, pentru un strop de voiosie, sa te alegi cu

un suvoi de suspine.”

Supusi unui joc al bucuriilor si slabiciunilor, oamenii devin „plapande trestii nesigure” aflate intr-un labirint de griji, suparari, dezamagiri. Cine aduce atata suferinta? O aduce trandavia, existenta lipsita de actiune, singuratatea, lenevia mintii, „rugina sufletului”, nostalgia perpetua, fantezia sterila: Perditio tua ex te – „te-ai dedat pierzaniei singur“, de bunavoie, te-ai descotorosit de tine insuti, tu singur ai risipit temeiul nobil al existentei tale in propria nefericire, pentru ca nu ai putut sa te opui acestor ganduri desarte, ci te-ai lasat cu totul in voia lor”, scrie cu deplin temei Robert Burton despre un sindrom care pare sa nu-i fi fost cu totul strain! Alte cauze ale melancoliei sunt, in opinia autorului, imaginatia inselatoare si bolnavicioasa, tristetea („maica si fiica melancoliei, chintesenta ei, simptomul si cauza principala”, dupa cum spunea Hipocrate), frica (cea care „ne tiranizeaza existenta cu plasmuirile fanteziei”), rusinea si umilinta, ura, discordia, dorinta de razbunare, furia (una din cele mai violente pasiuni care „pregateste trupul pentru starea de melancolie si de nebunie”), nemultumirea, grijile, neplacerile („chiar si in toiul bunei-dispozitii, al veseliei si al starii noastre de bine exista un dram de tristete si o umbra de amaraciune”), satisfacerea nemasurata a placerilor, iubirea de sine, slava desarta, trufia ( demoni amintiti si de primii anahoreti). Dar si iubirea de invatatura poate fi o cauza a melancoliei, sustine Robert Burton, pe urmele lui Marsilio Ficino, care afirma ca „studentii lancezesc mai mult decat ceilalti”, Saturn si Mercur fiind patronii invataturii, dar aducand alte necazuri si neimpliniri; astfel, Burton noteaza ca oratorii, poetii, filosofii, matematicienii, sofistii „canta cat e vara de lunga si sufera de inima albastra pe timp de iarna”. Firea omului este alcatuita in asa fel incat totdeauna sa doreasca noul, varietatea; se spune ca regele Solomon si imparatul si filosoful Marcus Aurelius au avut parte de intelepciune, dar si de desfatarile lumesti, pentru ca la capatul vietii fiecare sa afirme ca totul este desertaciune si suferinta a mintii. Robert Burton descrie cu eruditie si talent cauzele si simptomele melancoliei, afirmind ca nici macar Turnul Babel n-a produs o invalmaseala de limbi pe potriva semnelor prin care se infatiseaza melancolia.

Daca pana aici Robert Burton a descris cauzele si simptomele melancoliei, are aceasta si remedii? Cum pot fi biruite solitudinea si trandavia? Unul dintre tratamente consta in practica miscarii; de vreme ce Soarele si Luna rasar si apun, cresc si descresc, atunci un mod placut de a petrece timpul il reprezinta calatoriile, admirarea frumesetilor naturii („niciun om nu s-a lasat fascinat si nu s-a bucurat mai mult vreodata de venirea primaverii, de padurile mustind de verdele proaspat, de poieni si dumbravi de poveste, de gradini maiestrite”) sau a oraselor „pline de constructii somptuoase”. Pe langa alte moduri de a destinde mintea si de a alunga apatia si melancolia, Robert Burton, insista, cum altfel?, asupra studiului: „Pentru cei mai multi oameni, studiul este o placere extraordinara. Ce univers al cartilor ne este oferit cu generozitate, prin toate subiectele abordate, din domeniul artelor si cel al stiintelor, spre dulcea multumire si sporirea capacitatii celui care citeste !” Ca traitor printre carti, ca un statornic cititor si iubitor al studiului, Robert Burton aduce un cald omagiu celor renunta la podoabe bombastice dedicandu-se studiului care desfata mintea, si ne aminteste frumoasa marturie a lui Daniel Heinsius, administratorul Bibliotecii din Leiden:

„Nici nu intru bine in biblioteca, ca trag imediat zavorul

in urma mea,lasand afara dorinta nestapanita, ambitia,

lacomia si toate asemenea vicii a caror doica este

lenevia, mama nestiintei, si insasi melancolia, iar eu,

in bratele vesniciei, inconjurat de atat de multe suflete

divine, ma asez, avand spiritul atat de inaltat si fiind atat

de multumit, incat ii compatimesc pe toti mai-marii

vremurilor noastre si pe bogatasii care nu cunosc

aceasta fericire”.

 

Aveau sa treaca patru veacuri pana la un alt elogiu adus Bibliotecii: Jorge Luis Borges si-a imaginat paradisul sub forma unei biblioteci. La mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, un tanar librar, Alberto Manguel, mergea acasa la Borges, care era aproape orb, sa-i citeasca. Peste ani, Alberto Manguel, un adevarat indragostit de carte, detinator al unei biblioteci cu peste 30.000 de carti, avea sa scrie doua minunate pledoarii pentru carte si lectura: Biblioteca noptii si Istoria lecturii.

Desi Robert Burton sustine ca Anatomia melancoliei este un tratat de teologie, este precaut si cere ingaduinta cititorilor pentru capitolele in care discuta despre melancolia din iubire. Dar nu propune propria definitie a iubirii, ci o evoca pe cea a lui Plotin: „Merita tot efortul sa ne gandim profund la ce este iubirea, daca ar trebui sa o consideram un dumnezeu, ori un demon, ori inflacararea mintii, ori partial un dumnezeu, partial un demon, partial inflacarare”. Pentru Robert Burton, cea mai obisnuita cauza a iubirii este imaginea pe care o privim,

„care raspandeste acele raze admirabile de frumusete

si acele farmece care strapung inima”.

De aceea persoanele atragatoare devin tinta dorintelor si visarilor, chipul omenesc fiind „bastionul frumusetii”. Robert Burton scrie cu patos despre iubire, despre atractia pe care o exercita un chip frumos, o faptura armonioasa, atragatoare, iar aceasta sigur nu vine doar din lectura tomurilor din Biblioteca oxfordiana! Se va fi lasat in nenumarate randuri fascinat de vreun chip daruit de natura cu un farmec aparte, va fi suspinat in noptile lungi si ploioase ale toamnei dupa vreo domnita, se va fi simtit atras, fara a se putea opune, de „magnetul tainic ascuns in faptura unei femei frumoase”, se va fi lasat contaminat de „vaporii spirituali” porniti din ochii scanteietori ai vreunei tinere zarite intamplator sau privita inadins, de vreme ce „inceputul acestei boli porneste de la ochi”. Dar dincolo de atractia exercitata de frumusetea naturala, Robert Burton nu uita provocarile seducatoare nascocite: gesturi, haine, podoabe, mersul, toate amintind spusa Sfantului Ioan Gura de Aur: „desi gura lor nu rosteste niciun cuvint, ele vorbesc cu ochii lor, ele vorbesc prin felul in care merg”. Robert Burton este critic cu mijloacele (conversatia, imbratisarea, flirtul, talentul de a dansa, de a canta) care pot fura inimile barbatilor si femeilor, cu „sleahta de escroci si fanfaroni” care cuceresc „favorurile doamnelor, compunind rime mirobolante, cuvinte care nu au nici un sens in sine”, cu acei barbati care se lasa sedusi de Carmencitele care prin gesturi mincinoase nu fac decat sa strecoare indoiala si tristetea in sufletele nefericite. Intr-una din Pilde, Solomon isi povatuia fiul: „Nu te uita la femeia lingusitoare, caci buzele celei straine picura miere si cerul gurii sale e mai alunecator decit untdelemnul,/ Dar la sfirsit ea este mai amara decit pelinul, mai taioasa decat o sabie cu doua ascutisuri”; cati nu vor fi citit cu incantare versetele biblice, gustand din miere, dar si din… pelin? Cu tot amarul, barbati si femei deopotriva, de altadata si de acum, s-au lasat si se lasa atrasi de cingatoarea fermecata a lui Venus, in care, dupa spusele lui Natalis Comes, „erau incluse farmecele iubirii si flirtul, placerea tandra, bucuria delicioasa, vorbele convingatoare, subtilitatile, vorbirea eleganta si orice vrajitorie menita sa duca la indragostire”. Desi pagani intregi sunt despre privirile si gesturile care tradeaza iubirea, despre iubirea care nu suporta amanare, despre tulburarile sufletesti ale „sclavilor inhamati la corvoada iubirii”, Robert Burton nu ezita sa propuna si cateva leacuri pentru vindecarea melancoliei cauzate de iubire. Printre acestea ar fi miscarea, postul, gandul ca intr-o zi iubita isi va pierde frumusetea inrobitoare de astazi („timpul nemilos o preschimba pe Venus in Erinii”); un leac asupra caruia insista Robert Burton este casatoria, „ultimul si cel mai bun refugiu, si leacul sigur al iubirii eroice”, desi nu ezita sa spuna ca moneda are doua fete…

               Die Melancholie, Lucas Cranach cel Batran (1532)

Cartea lui Robert Burton nu este nicicum o istorioara romantioasa in care melancolicul luminat la inceput de soarele negru („Melancolia negrul ei Soare si-l anina”, Gérard de Nerval) isi gaseste sperantele implinite zburdand pe campiile elizee. Predispus nativ spre contemplare, melancolicul se afunda intr-o stare de plictiseala care il amorteste si il atrofiaza sufleteste. De la Democrit la Robert Burton si de la acesta pana in timpurile noastre, prea multi au trait ca fantome de minciuni si umbre de iluzii, negasindu-si frontierele sufletului; „Noi, oamenii, ne plictisim de toate, e in firea noastra. De obiecte, de distractie, de familie, chiar si de noi insine. Chiar daca avem tot ce dorim, chiar daca ne place viata sau ne impartim zilele cu cel mai bun om din lume. Noi, oamenii, mai devreme sau mai tirziu, totdeauna ne plictisim”, scrie Care Santos in recentul ei roman Pofta de ciocolata. Melancolia bate la usa ca un oaspete neasteptat, care incet-incet devine stapan al launtricului, se inchide impreuna cu stapanul, zavoraste usile, deschide calimara cu cerneala melancoliei, care devine mai intii suvoi, apoi Styx-ul launtric atotstapanitor...