E un lucru tentant și frecvent pentru oameni să nu fie empatici cu trauma celorlalți, întrucât consideră că ce au suferit ei este văzut ca „nu chiar atât de rău”, așa că ar trebui pur și simplu „să treacă peste asta”. Dar trauma nu e definită de evenimentul în sine, ci mai degrabă este o funcție a modului în care sistemul nostru nervos reacționează la ea. Iar acele reacții ne pot însoți foarte mult timp. Trauma poate proveni dintr-un singur eveniment sau dintr-o serie de evenimente. Aceste evenimente pot fi scurte șocuri pentru sistem sau ofense aparent minore extinse pe o perioadă mai lungă.

Trauma nu este doar un eveniment dureros, ci o rețea complexă (și deseori aparent aleatorie) de asocieri pe care corpul și creierul nostru le stabilesc cu un eveniment. Dacă prezinți unui șobolan un obiect inofensiv și-l curentezi de fiecare dată când îl vede, el va învăța rapid să fugă instinctiv de acel obiect. La fel, când percepem lucruri, experiențe, sunete, priveliști, oameni sau aproape orice altceva care amintește corpului ori creierului de trauma noastră, aceasta ne îndeamnă să fugim sau ne inhibă. Și, deși putem fi conștienți de această condiționare, ea este în foarte mare măsură corporală și instinctivă. Nu putem opta s-o decuplăm pur și simplu.

Aceste senzații pot fi considerate încercarea propriului corp de a se proteja și a ne ține departe de orice ar putea duce la noi pericole. Din păcate pentru unii dintre noi, aceste asocieri cu pericolul și trauma se pot extinde la aproape tot din jurul nostru, astfel încât întreaga lume declanșează senzații de durere și disociere. Oameni și locuri pe care le iubim cu adevărat ne-ar putea aminti de traumă. La fel imagini, sunete sau mirosuri pe care s-a întâmplat să le percepem simultan cu cel mai rău eveniment din viața noastră.

Din păcate, trauma nu dispare de la sine. De fapt, se ascunde în propriul corpul și iese la iveală de multe ori în izbucniri de furie necontrolată, agresiune și tristețe, ca să nu mai spunem de sănătatea fizică precară. Lăsată netratată, trauma planează ca un nor negru deasupra noastră și a tuturor celor apropiați nouă.

Și trauma este contagioasă. Așa cum sentimentul de siguranță socială se poate transmite celorlalți, la fel stau lucrurile și cu sentimentul de pericol și traumă, căci oglindim starea autonomă a altora. De aceea, atunci când suntem agresivi și defensivi, le semnalizăm altora că și ei trebuie să fie la fel. În ziua de azi, vedem că acest lucru se manifestă la nivelul întregii societăți, mulți politicieni și personalități din media folosindu-se de orice ocazie pentru a transmite stări de furie și jigniri. Ei efectiv traumatizează o întreagă societate activându-ne nivelul inițial de toleranță a fricii sau făcând din frică o trăsătură omniprezentă a vieții noastre. Iar trauma le poate fi transmisă și copiilor noștri.

Trauma transgenerațională este foarte reală. Moștenim suferința părinților noștri prin expunere și posibil chiar prin ADN. Trauma le este transmisă acelora cu care conviețuim și poate chiar îi iubim prin intermediul realității dure a abuzului fizic sau emoțional (în care un individ traumatizat o răspândește provocând traumă altuia) ori prin intermediul comportamentelor învățate care decurg din conviețuirea cu cineva care niciodată nu se simte în siguranță și acționează ca și cum orice este un pericol. Când suntem în preajma unor oameni care trăiesc astfel, corpul nostru se reprogramează și se adaptează pentru a trăi în același mod.

Trăim într-o lume traumatizată. Pentru mulți dintre noi, aceasta se manifestă prin sentimente omniprezente de stres, anxietate, durere cronică sau disociere. Pentru mulți dintre noi, starea fiziologică de bază este pur și simplu una neplăcută și greu de controlat. Mulți dintre noi am face aproape orice – indiferent cât de drastic – doar să ne simțim altfel.

Nu este nicio mirare, așadar, că trăim și într-o lume a dependenței. Studii peste studii arată că o istorie legată de traumă sau abuz mărește șansele recurgerii la droguri sau dezvoltării de dependențe. În unele studii se constată că impactul este destul de dramatic, unii cercetători pe care-i cunoaștem mergând până într-acolo încât sugerează că dependența rareori apare fără traumă.

Dependența este deseori în legătură cu nevoia noastră de a ne controla senzațiile.

„Senzațiile” sunt interpretarea de către creierul conștient a stării noastre viscerale. Când sistemul nervos autonom este bine reglat și capabil să susțină homeostazia, percepem substraturile neurofiziologice din care pot rezulta sentimente de siguranță, încredere, prietenie, coreglare și iubire. Dar, dacă perturbăm această stare, se poate produce o cascadă negativă care ne lasă cu sentimente de pericol, singurătate, suferință și disperare. Când avem aceste sentimente negative, prioritatea corpului este să-și modifice starea astfel încât să ne putem simți mai bine.

Modul cel mai eficient și mai natural pentru corp de a-și schimba starea este prin intermediul efectelor calmante ale comportamentului social și coreglării. Când tactica aceasta nu ne este disponibilă, corpul ar putea căuta alte căi de a scăpa de aceste senzații negative. De multe ori, acestea includ recurgerea la droguri.

Teoria polivagală sugerează să considerăm dependența ca o strategie de supraviețuire. Să ne fie deci clar: este o strategie de supraviețuire falimentară și nesustenabilă, dar care provine totuși din nevoia corpului de a ne menține în siguranță și a-și regla starea fiziologică.

Cu toții am auzit de conceptul de „automedicație”, conform căruia indivizi care au probleme de sănătate mentală sau fizică recurg la droguri ori alcool ca la o metodă de a se simți mai bine.

Ideea este compatibilă cu teoria polivagală, care sugerează că indivizii dereglați din punctul de vedere [al sistemului] autonom sunt cei mai vulnerabili la dependență. Această dereglare poate avea o varietate largă de cauze, între care boli mentale, o istorie de traumă sau dureri cronice.

Din același motiv marginalizarea din cauza rasei, grupului etnic, sexului sau infirmității poate fi considerată un risc de dependență. Marginalizarea îi plasează frecvent pe indivizi într-o stare de pericol și de anxietate cronică și poate limita oportunitățile acestora în ceea ce privește socializarea și coreglarea la muncă, la școală sau în cadrul comunității.

Teoria polivagală nu numai că explică de ce atât de mulți oameni recurg la substanțe care creează dependență, ci oferă și indicații despre cum am putea trata aceste dependențe în moduri eficiente și pline de compasiune.

De aceea, având teoria polivagală drept ghid, Deb Dana, autoare și consultant în cadrul Traumatic Strees Research Consortium de la Institutul Kinsley, își restructurează ședințele terapeutice astfel încât să se concentreze nu asupra evenimentului traumatic, ci mai degrabă asupra senzațiilor corpului asociate cu acesta. Aceasta este o schimbare majoră. Deseori scopul psihoterapiei este să producă o explicație a motivului pentru care pacientul se simte așa cum se simte (de ce-ul).