Desi metoda istorica nu e, la randu-i, nici ea esentiala, Spiritul reactualizand mereu, exemplar, doar Eternitatea, se cuvine sa ne referim totusi la cateva repere geografice, faptice si teoretice apte sa lamureasca singulara figura a lui Sri Ramana Maharshi, acest „soare al Cunoasterii Supreme“ (Jnana). Orientarea sa e inseparabila de religiozitatea imemoriala, pur asiatica, a sudului Indiei, de dinaintea invadatorilor arieni indo-europeni, ce aduceau cultura vedica. Nascut in tinutul Tamil Nadu, dintr-o familie a castei brahmanice, Maharshi se revendica neindoielnic din spiritualitatea aborigenilor, cu o vechime de peste sase milenii.

Taramul Tamil e un topos misterios, inca insuficient descifrat, leagan al practicilor Yoga si al celor cu caracter devotional, pronuntat intuitiv, ce se bazeaza pe experiente concrete, personale, mistice⁽³⁾. Contributia acestei populatii dravidiene e de acelasi tip cu a celorlalte civilizatii de substrat (tibeto-birmane, polineziene etc.). Cert este ca insusi zeul Shiva, precum si calea de eliberare jnana-marga, reactualizata de Sri Ramana, provin din acest ansamblu nearian, chiar daca paternitatea lor exacta nu a fost inca stabilita amanuntit in urma cercetarilor de pana acum.

Sacralitatii inefabile a miticului Tamil ii apartine si Muntele Arunachala, la poalele caruia se intinde stravechiul oras Tiruvannamalai. El adaposteste un templu venerabil, dedicat lui Shiva Arunachaleswar (Shiva manifestat ca Arunachala, sub semnul elemental al focului). Este locul unde a luat sfarsit calatoria adolescentului Venkataraman (numele de botez al lui Sri Ramana), prin identificarea cu Sinele Suprem. De atunci nu a mai parasit muntele sacru, locuind in pesterile lui si asistand impasibil la formarea ashramului in jurul sau, aproape de mormantul mamei sale.

Ce insusiri detine acest munte, incat sa determine si sa implineasca o cautare spirituala? Ascetii traitori inca din antichitate pe versantii lui nu il considerau o simpla forma de relief, ci intruchiparea vizibila a zeului Shiva. Nici acesta nu este un zeu oarecare intre altii, ci Spiritul insusi, Brahman, Sursa pe care e strans intretesuta nemarginirea cosmosului. De culoare rosietica si nu foarte inalt (818 metri), mai degraba un deal, dar inaccesibil pana in varf din cauza verticalitatii crestelor, Arunachala este muntele de foc capabil sa arda intr-o clipita ignoranta egoului. Din acest motiv el a fost considerat guru-ul suveran al nenumaratilor anahoreti ce au meditat de secole pe costisele lui, dobandind perfectiunea: Jnanasambandhar, Arunagirinathar, Virupaksha Devar, Guhai Namasivaya, Guru Namasivaya, Ishanya Deshikar, Seshadri Swamigal si, desigur, Sri Ramana. Nota fundamentala i-au conferit-o insa legendarii Rishis si Siddhas din vechime, precum Dakshinamurthi, veritabilul Adi-Guru, adica maestrul primordial. Acesta, sub un arbore de banyan, le predica in tacere celor patru discipoli ai sai doctrina nemijlocita a Sinelui, fiind considerat intruparea lui Shiva, zeul asiatic, non-arian, asimilat de civilizatia vedica, dar transmitand nealterata credinta originara a celor pentru care realitatea spiritului era vadita si axiomatica.

Majoritatea discipolilor Muntelui-Sine l-au venerat prin imnuri si ode, sub diferite nume: Sonesan, Sonegiri, Annamalai „Inaccesibilul“, Sonachala, Arunagiri. Printre ei se remarca Guhai Namasivaya (sec. XVI-lea), Guru Namasivaya (sec. al XVI-lea), Ishanya Deshikar (sec. XVIII–XIX) si, in secolul nostru, preotul si calugarul benedictin Fr. Henri le Saux, devenit, in grotele sale, ascetul Swami Abhishiktananda, din al carui Jurnal reproducem:

„Exista un mister in Arunachala. Ce e acesta? De ce de un car de vreme

atatia au fost atrasi de «magia» lui? Ca fii mai mari, ei au venit din toate

partile. Si eu am sosit, de dincolo de mari. Fascinat. De unde aceasta

stranie senzatie? De ce, in ciuda disconfortului cotidian, ma simt pe

deplin fericit si impaciuit aici, ca niciunde altundeva? De veacuri aceasta

fascinatie atrage necontenit asceti. Exista ceva aparte in pesterile Muntelui

Arunachala. Traind in ele, inteleptii au impregnat stancile cu viata lor

launtrica. Si totusi, e mai mult decat  atat. Brahman locuieste grotele

inimii, spun Upanisadele. Aici este pestera lui Brahman insusi, nu atat in

sensul ca el vietuieste in mine, ci in acela ca eu vietuiesc in el (…)

Ramana a trait taina unitatii pe Muntele Arunachala cel iluminat si

iluminant.”⁽⁴⁾

Sfintenia Muntelui nu tine de animism, ci de prezenta efectiva a Divinului. De altfel, conceptia universului ca realitate unica, de natura spirituala si impersonala, desfasurandu-se in lumea sensibila, e o imagine tipica a cugetarii indiene: „Creaturilor le sunt inceput, sfarsit si mijloc, o Arjuna; cunoasterilor eu le sunt cunoasterea Sinelui Suprem, celor ce discuta (in controversa) eu le sunt doctrina (adevarata)”.⁽⁵⁾

Conceptia (sau, mai precis, realizarea) lui Sri Ramana Maharshi se inscrie pe o linie filosofica ale carei jaloane majore sunt Upanisadele, Advaita Vedanta, Bhagavad-Gita, insa Maestrul a specificat aceste inrudiri si conexiuni ulterior Realizarii de sine. Pe drept cuvant, el trebuie privit ca un reprezentant eminent al orientarii Advaita (non-dualism), un desavarsit vedantin si erudit in multiple domenii (religios, lingvistic, cultural, medical etc.) dar, in chip fundamental, drept un Iluminat, cu o perceptie directa a Cunoasterii Supreme. Toate celelalte achizitii intelectuale le-a asimilat dupa Trezirea survenita la saisprezece ani, intr-o nota similara indemnului hristic de a accede cu prioritate la contactul direct cu divinul, fara a ne indoi ca toate celelalte elemente necesare existentei ni se vor darui dupa aceea.

Sri Ramana Maharshi nu propune un sistem filosofic ori religios, ci ne urgenteaza sa facem un salt ontologic. Doar gratie lui vom regasi in noi insine Scanteia divina primordiala, il vom sti pe „cel care, stand in toate fiintele (bhuta) este altul decat toate fiintele, pe care toate fiintele nu-l stiu, caruia toate fiintele ii sunt trup, care randuieste dinlauntru toate fiintele, acesta e Sinele tau, randuitorul launtric, nemuritorul”.⁽⁶⁾

Democrat intr-ale Spiritului, dupa cum reiese si din paginile biografiei sale, Maharshi este accesibil oricui ii patrunde esenta invataturii, in cea mai autentica traditie upanisadica. Potrivit acesteia, adevarurile ultime nu se limitau la casta brahmanica, a profesionistilor sacrului, ci erau dezvaluite, cu conditia unei afinitati structurale, in egala masura si regilor (casta kshatriya), femeilor, celor din castele inferioare, unor copii sarmani s. a. Deschiderea spre Sri Ramana nu e o relatie interpersonala, ci una intemeiata pe revelatie, pe descoperirea identitatii fundamentale dintre sufletul cosmic (Brahman) si cel individual (atman), prin pura, neprihanita cunoastere experimentala. Aceasta comprehensiune, comuna iluminatilor din toate timpurile, nu e derivata sau secundara, ci este Sursa insasi, Fiinta in substantialitatea ei, simultan subiect si obiect, descrisa in Vedanta ca Sat-Chit-Ananda. Este o stare de constiinta la fel de tangibila ca lumea inconjuratoare – ca sa vorbim in termenii starii noastre de acum, marcata de iluzia cosmica (maya), pentru a afla ulterior si a ne convinge prin experimentare directa ca e singura stare intr-adevar reala. Vom devein constienti atunci ca tocmai ea da pret si consistenta lumii fenomenale, pe care o socotim pe nedrept etalonul nostru de realitate in acest moment al incompletitudinii noastre. Mai mult chiar, suntem aceasta realitate constand in ceea ce persista nemodificat in noi, dincolo de si prin incercarile complexe ale vietii sau ale acrobatiilor intelectuale, incat nu avem nimic de aflat, nimic de cucerit, de vreme ce suntem deja Aceasta, ne-o repeta Sri Ramana; aproape cu aceleasi cuvinte cu care se exprima exponentii altor curente spirituale; de pilda, cei ai budismului Zen: Satori nu este o conditie speciala a spiritului, nu este ceva ce trebuie obtinut, satori este starea normala a spiritului”.⁽⁷⁾

Maharshi ne invata cu subtilitate ca sacralitatea universului fiind un dat, nu avem decat sa ne trezim la ea, sa ne statornicim in ea, ca intr-un nou, dar ancestral, registru existential, familiar si definitoriu pentru conditia noastra genuina (sahaja).

In calitate de jnani, el ii privea pe toti ceilalti in mod identic: nu ca pe batrani, copii, barbati, femei, ticalosi sau virtuosi, ci ca pe Spiritul neclintit, intrinsec, evident pentru cel inzestrat cu o atare perceptie. Uniunea cu Sinele Suprem coincide cu extinctia eului marunt, individual (jiva), a acelei false entitati ce vede creatia in diviziunile si fragmentarile ei. Egoul, iata un concept central in experienta traversata de Sri Ramana, unul demascat insa ca fiind total lipsit de realitate. Oamenii i-o atribuie, prin ignoranta lor (avidya), prelungire a ignorantei cosmice, maya. Cu toate acestea, de indata ce reusim sa ne croim drum pana in adancul Realului, inadvertentele cad de la sine, impreuna cu suma trasaturilor negative, iar egoul e revelat ca ireal. Sunt recomandari pe care Maharshi le face fara a obosi, intr-o terminologie diversa, atotcuprinzatoare, general umana. Egoul e sinonim cu Satana, ispititorul si invrajbitorul, a carui palida si umbroasa prezenta reprezinta doar un reflex stins al orbitoarei lumini a Divinitatii. Sau, conform unei alte imagistici, Batranul Ticalos arhetipal, obisnuit sa-l terorizeze pe calugarul sufi Mula Nasrudin. Egoul este expertul in a sfasia, destructura si dezbina, intr-o incercare perpetua (disperata, in fond) de a rupe magnificenta Unicului, pentru a-l tari in infernalul turn Babel al plurivocitatii infinite. Ceea ce era frumusete cosmica, inmiita intruchipare armonica pulsand la unison, omagiu adus Supremului, cu ochii de-a pururi intorsi spre El, devine, in absenta constiintei esentei sale, zgomot, stearpa faramitare in miriadele cioburilor de oglinzi. Ne reamintim superbul strigat melancolic din Ramayana, in fata splendorii imperiului unor demoni. Autorul epopeii deplange perfectiunea lui inutila, cunoscandu-i destinul inexorabil: instrainat si deviat la obarsii, peste cateva momente ii va suna ceasul.

(citeste si Un intelept al Indiei moderne (partea I), de Simona-Grazia DIMA).

 

3. Confer Heinrich Zimmer, Introducere in civilizatia si arta indiana, Bucuresti, 1983, Capitolul IV, subcapitolul 5, si Mircea Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris, Bucuresti, 1936, capitolul IX.
4. Diary (ziua de) 4. 3. 1953, in „The Mountain Path“, Tiruvannamalai, Aradhana Issue, June 1993, vol. 30, nr. 12, p. 39.
5. Bhagavad-Gita, X, 32, in Filosofia indiana in texte, traducere de Sergiu Al-George, Bucuresti, 1981, p. 78.
6. Brhadaranyaka-Upanisad, III, 7, 15, in Cele mai vechi Upanisade, vol. 1, traducere de Radu Bercea, Bucuresti, 1993, p. 65.
7. Taisen Deshimaru, Zen adevarat, Chisinau, 1993, p. 68.

Poeta, eseista, traducatoare, publicista, Simona-Grazia Dima este, prin formatie, filologin specialitatea limba si literatura engleza – limba si literatura româna, absolvind facultatea ca sefa de promotie nationala. Este autoarea a 23 de volume publicate (poezie, eseuri, comentarii critice, traduceri). Redactor in cadrul Academiei Române din Bucuresti, membra a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Poezie – Bucuresti, membra in conducerea PEN-Clubului Roman. Colaboreaza sustinut, cu poezie, critica literara, eseuri, traduceri, la principalele reviste din tara si la publicatii literare din alte tari. Este inclusa in antologii de poezie si volume colective aparute in tara si strainatate. A primit premii pentru creatia sa, la noi si in tari straine. A semnat prefete si postfete. Membra a unor jurii literare.

Articol (partea I) semnat Simona Grazia Dima pentru revista de cultura Hyperion, anul 38, nr. 1-2-3/2020 (309-310-311).