În munca mea de psihoterapeut am întâlnit multe mituri, de care uneori clienții au nevoie să se agațe, ca de un colac de salvare. Unul dintre ele este acela că „timpul le vindecă pe toate”. Fals. Asemeni efectului Doppler, odată cu trecerea zilelor, anilor, faptele se pot percepe diferit, dar chiar și atunci când mintea închide sub șapte lacăte amintiri teribile, avem un martor, tăcut uneori, care comunică trimițându-ne alte tipuri de semnale: corpul. Uneori este de-a dreptul simbolic. Și atunci mi se pare extrem de interesantă reflecția adresată clientului: „Dacă în locul acestei dureri/tensiuni/nod în gât/senzație de sufocare, corpul tău ar putea comunica prin cuvinte, ce crezi că încearcă să-ți transmită?” Unul dintre ei îmi mărturisea: „Nu, nu ar spune cuvinte, ar țipa”... Acele emoții pe care nu le-ai lăsat să izbucnească, acele gesturi pe care nu ți-ai permis să le faci, acele lacrimi pe care nu l-ai plâns, au rămas undeva...

Cum integrăm atunci corpul în terapie? Nu aș ști să vă răspund la întrebarea opusă: cum poți lucra în terapie fără să ții cont de el?

La început au fost senzațiile. Mângâierea, sau lipsa ei, senzația de frig, de ud, de foame. Pe care, cu puțin noroc, cineva le-a „ghicit” pentru noi, și le-a dat un sens, venind în întâmpinarea nevoilor noastre. Și atunci, ca-ntr-un puzzle, totul s-a potrivit, nu lipsește nimic.

Ce se întâmplă însă când aceste senzații nu sunt integrate? Puse în cuvinte?

Traumatizarea, atunci când se produce, are loc de jos în sus: începe de la senzații, percepții. Un tir pe care îl vezi că se apropie cu repeziciune pe sensul tău de drum. Vocea medicului care îți dă o veste proastă despre o ființă dragă. Imaginea părintelui care venea beat acasă. Mama plângând...doar ulterior atribuim acestora un sens, le punem o etichetă, ajungând să dezvoltăm credințe despre lume și despre noi înșine: „A trăi înseamnă pericol”, „Nu am controlul”, „Sunt invizibil”, „Trebuie să fiu perfect”.

Prin terapia EMDR, așa cum îi spune și numele – „desensibilizare” și „reprocesare...”- creierul nostru primește o a doua șansă de a depăna și integra ceea ce nu a putut în momentul când a trăit respectiva situație. Autoarea acestei terapii, Francine Shapiro, a proiectat un protocol care imită modul în care informația este procesată în mod natural în viața noastră cotidiană (Shapiro, F. (2024). Terapia de desensibilizare și reprocesare prin mișcare oculară (EMDR): Principii de bază, protocoale și proceduri. Editura Herald).

Aveți o situație neplăcută pe care ați trăit-o undeva în trecut și care, atunci când vă gândiți la ea, încă nu vă lasă indiferenți? Perfect. Haideți să schițăm împreună cum am lucra cu această situație în terapia EMDR. Important de reținut: EMDR nu rescrie situația, ci povestea pe care noi ne-o spunem despre ea. Lucrează cu ce este încă deranjant, cu acel „zaț” pe care îl resimțim, unde altundeva decât în corp, atunci când ne gândim în prezent la acel fapt. Când vă gândiți la acea situație, mintea dvs. aduce în prim plan un input senzorial – o imagine, de cele mai multe ori. Apoi căutăm eticheta pe care încă azi vi-o atribuiți în acea situație – de pericol, de vină, de lipsă de control, poate. Și, uitându-ne la imagine și la cuvintele despre ea, EMDR ne ajută să ne reconectăm cu emoțiile resimțite încă și să le localizăm unde se cuibăresc în corp.

O amintire este considerată procesată complet atunci când, gândindu-ne la ea, corpul e liniștit. Când povestea este complet integrată, amintirea poate fi în continuare urâtă, dar nu va mai durea. Nu va mai genera un nod în gât, ochi înlăcrimați, presiune în piept. Mă voi uita la ea, știind că mi s-a întâmplat mie, dar fără ca acest lucru să mă apese.

Lucrând cu EMDR, în timpul sesiunilor, apar și multe momente în care se produc, așa cum spunea Pierre Janet, „acte de triumf”. Corpul poate exprima și completa acțiuni rămase mute inițial. Să simți nevoia să împingi simbolic, cu mâinile, acel corp care s-a prăvălit peste tine cu ani în urmă fără ca tu să poți riposta. Să-i poți spune acelei bunici pe care ai pierdut-o brusc, tot ce a rămas nespus. Corpul ne vorbește, dacă avem urechi să ascultăm un suspin, un strâns din dinți, un picior care bate non-stop podeaua. Ochi să observăm o îmbujorare, o privire care caută brusc ceva pe fereastră, sau se resemnează, coborând în pământ.

Vindecarea începe și termină în corp. Atunci când mintea poate spune: „Da, a fost trist, greu sau urât ceea ce s-a întâmplat”, dar corpul este liber de activare fiziologică. 

Când timpul nu le vindecă pe toate, caută sprijin terapeutic...

Andreea Apostol

Psiholog și psihoterapeut
Trainer EMDR Europe

_____________________________

În România, Societatea Română de EMDR organizează cursuri de formare pentru terapeuți și oferă informații despre practicienii acreditați. De asemenea, participarea la formări continue și workshopuri specializate asigură o intervenție de calitate pentru clienți.

Societatea Română de EMDR organizează constant traininguri de bază și avansate, oferind resurse și ghidare pentru o rețea în continuă expansiune de psihoterapeuți. Prin eforturile sale, asociația contribuie activ la promovarea sănătății mintale și la integrarea terapiei EMDR ca metodă eficientă de intervenție pentru traume. Informații suplimentare despre formări, condițiile de acces și rețeaua de specialiști sunt disponibile pe site-ul oficial al asociației: www.emdr-romania.org.