Îndrăznim să credem, în cinstea secolului în care trăim, că nu mai există astăzi în Europa vreun om luminat la minte care să privească toleranța altfel decât ca pe un drept al justiției, ca pe o datorie a umanității, a conştiinței şi a religiei, ca pe o lege necesară păcii şi prosperității națiunilor.

Orice legiuitor adept al vreunei religii, care cunoaşte bine drepturile conştiinței, trebuie să fie tolerant; neîndoielnic, el ştie cât de nedrept şi de barbar este să oblige un om să aleagă: ori să fie supus la chinuri, ori să săvârșească fapte care în ochii lui sunt o crimă. Orice legiuitor drept observă că toate religiile se sprijină pe fapte, că sunt fondate pe acelaşi tip de dovezi, pe interpretarea anumitor cărți, pe aceeaşi idee a insuficienței rațiunii omeneşti; că toate religiile au fost adoptate de oameni luminați şi virtuoşi; că opiniile contrare au fost profesate de oameni de bună-credință, care au meditat întreaga viață asupra acestor lucruri.

Și atunci, cum poate acest legiuitor să fie într-atât de sigur de credința sa, încât să-i trateze drept duşmani ai lui Dumnezeu pe cei care gândesc altfel decât el? Oare va considera el propriile simțăminte o dovadă juridică ce îi oferă dreptul de a hotărî cu privire la viața și libertatea celor care au alte păreri decât ale sale? Cum să nu simtă acesta că adepții altor doctrine au un drept la fel de legitim de a acționa împotriva lui?

Să presupunem acum că cineva care nu are nicio religie consideră toate religiile nişte poveşti absurde; este acest om intolerant? Nu, fără îndoială că nu. De fapt, fiindcă dovezile sale sunt de alt ordin, fiindcă baza opiniilor sale se sprijină pe principii de altă natură, datoria de a fi tolerant se bazează, în cazul său, pe alte motivații. Dacă acesta îi consideră nebuni pe sectarii diverselor religii, oare se crede el îndrituit să înfiereze drept crimă o nebunie care nu tulbură ordinea socială? Îi va lipsi de drepturile lor pe cei care, deși atinşi de acest soi de nebunie, încă și le pot exercita? Poate el presupune că aceștia nu sunt de bună-credință? Căci existența viclenilor care fac paradă cu o credință religioasă pe care nu o au în fapt presupune că există unii păcăliți, pe a căror socoteală acești oameni vicleni s-au îmbogățit. Ar trebui să existe un mod de a dovedi juridic că un om care susține o opinie absurdă nu crede în ea; și intuim că acest mod nu există. Nici măcar ideea că anumite opinii exprimate de cineva pot fi periculoase prin consecințele lor nu justifică instituirea unei legi a intoleranței. 

Dacă luăm în considerare justiția şi drepturile omului, vom descoperi că libertatea opiniilor, dreptul de a le exprima în mod public şi de a-și potrivi purtarea după aceasta în aşa fel încât să nu aducă atingere drepturilor unui alt om este un drept la fel de real ca libertatea personală sau ca proprietatea bunurilor. Altfel, orice încălcare adusă acestui drept este contrară justiției, iar orice lege intolerantă este o lege nedreaptă.

Interesul general al umanității, acest prim obiectiv al tuturor inimilor virtuoase, cere existența libertății de opinie, de conştiință şi de exercitare a unui cult religios; mai întâi, pentru că această libertate este singurul mijloc de a crea printre oameni o adevărată fraternitate; căci, întrucât este imposibil să le impui oamenilor să împărtăşească aceleaşi opinii religioase, trebuie să-i înveți să-i privească şi să-i trateze frățeşte pe cei care au opinii contrare față de ale lor. În plus, această libertate este cel mai sigur mijloc de a oferi minților toată activitatea pe care o presupune natura umană, și le permite să cunoască adevărul despre toate aspectele care au legătură cu morala şi să şi le însuşească; or, nu putem nega că cel mai de seamă bun câştigat de oameni este cunoaşterea adevărului. De altfel, este imposibil să existe sau să se instaureze într-o țară o lege permanentă care să contrazică ceea ce opinia generală a oamenilor cu educație liberală va considera opusă fie drepturilor cetățenilor, fie interesului general. Este imposibil ca un adevăr unanim recunoscut să se şteargă de tot din memoria oamenilor sau ca greşeala să înlocuiască de tot adevărul. În toate constituțiile politice, acest lucru este singura baricadă pe care o putem înălța împotriva opresiunii arbitrare, împotriva abuzului de forță.

Vreți ca oamenii să îndrăgească şi să practice virtuțile; preferați- i pe cei care pot face raționale aceste virtuți, mai degrabă decât pe cei preocupați să adauge greşeli din afară erorilor către care îi mână instinctul.

Cei care cred că religia pe care o practică este adevărată trebuie să-și dorească toleranța; mai întâi, pentru a câştiga dreptul de a fi tolerați în țările unde religia lor nu este dominantă; mai apoi, pentru ca religia lor să poată cuceri toate inimile. Ori de câte ori oamenii au libertatea de a discuta între ei, adevărul sfârşește prin a triumfa de la sine.

S-a mai spus că liber-cugetătorii sunt periculoşi pentru că ar forma un fel de sectă; altă năzbâtie absurdă. Aceştia nu pot alcătui nicio sectă, pentru că principiul lor de căpătâi este ca fiecare să fie liber să gândească ce doreşte şi să exprime orice idei doreşte; aceştia se asociază doar împotriva persecutorilor, și nimeni nu îi poate acuza de sectarism pe cei care doresc să apere dreptul cel mai nobil şi mai sacru pe care omul l-a primit de la natură.