Se vorbeste adesea despre sensul anumitor chestiuni omenesti, despre sensul vietii, al istoriei, al diverselor institutii, despre sensul democratiei etc., fara ca notiunea de sens in sine sa fie definita si fara sa se faca vreo incercare in acest sens – fireste pentru ca, desi, pe de o parte, se simte nevoia de a avea un asemenea concept, pe de alta parte se considera ca este ceva de la sine inteles.

Nevoia de a avea un concept deriva din faptul ca toate aceste lucruri sunt problematice si ele trebuie explicate, pentru ca diversitatea posibilelor interpretari nu ne lasa indiferenti. Evidenta − aparenta − este o trasatura pe care conceptul de sens o impartaseste cu multe alte concepte fundamentale atat de generale, incat caracterul lor sfideaza modul curent de definire pe care ni-l ofera modelele de definitii ale logicii traditionale. Astfel de concepte sunt cel de existenta, de devenire si de aparitie. Sensul face fara indoiala parte din aceeasi categorie si, desigur, ceea ce face sa se recurga adesea la procedeul verificat de a se evita o analiza mai aprofundata a unei notiuni, presupunand-o ca fiind de la sine inteleasa, este tocmai dificultatea acestui termen, combinata cu imposibilitatea de a ne lipsi de el.

Motivatia unui act ridica problema raportului dintre sens si finalitate. Motivul actului este, in esenta, scopul urmarit de agent, precum si mobilul din care decurge acest scop.

Ura si vointa de a inlatura persoana detestata sunt mobilul si scopul care dicteaza crima ca mijloc de inlaturare, deci de atingere a scopului. Acum este clar ca orice actiune cu finalitate are un sens, dar nu orice sens serveste unei finalitati si nu este ancorat intr-un scop. Scopul este o legatura cauzala, care nu are sens decat in masura in care este integrat intr-un context coerent de motive si de acte umane. Sensul nu poate fi asadar identificat cu finalitatea, nici nu poate fi explicat pornind de la aceasta. Pe de alta parte, actiunea poate avea o finalitate si totusi sa-si piarda sensul (initial); de exemplu, se pare ca, din cauza obiectivismul ei pur, stiinta moderna si-a pierdut sensul interior si se justifica numai prin scopuri exterioare, care decurg din posibilitatile ei de aplicare. Pe de alta parte, actiunea umana poate sa nu aiba scop sau sa fie chiar contrara scopului dorit, și totusi sa aiba sens: comportamentul patologic al istericilor si, in general, al nevroticilor are un sens care poate fi inteles, dar nu are scop. Greselile pe care le comitem in actiune sunt de inteles, dar nu sunt mijloace pentru atingerea unui scop, totusi presupun un scop si o alegere (gresita) a mijloacelor (neadecvate). A vrea sa deducem sensul din scop si finalitate inseamna a-l subordona categoriei de cauzalitate, caci scopul poate fi conceput, asa cum afirma Kant, ca o cauzalitate a reprezentarii. Dar daca sensul nu este redus la scop, atunci putem sustine cu si mai multa indreptatire parerea ca scopul este cauzalitatea ridicata la nivel de sens deplin, lasand deschisa intrebarea daca aceasta este unica modalitate de actiune a sensului.

Ceea ce s-a spus pana acum ridica problema relatiei dintre sens si valoare. Valori precum adevar, bine, frumos nu sunt scopuri si finalitati in sine, dar realizarea lor poate deveni scopul si telul actiunii umane. In esenta, valorile nu inseamna nimic altceva decat ca existentul este inzestrat cu sens si desemneaza ceea ce „ii confera sens”: adevarul inseamna ca existentul este inteligibil si accesibil intelegerii si explicarii, frumosul ca intrarea existentului in lumea omeneasca face sa apara misterul existentei ca ceva sesizat pentru totdeauna; binele, ca in lume este posibila bunavointa, facerea de bine care uita de sine, milostivirea. Si la fel este si in cazul diversitatii nesfarsite de valori care apeleaza la noi in orice moment, care ne atrag si ne resping, care, in ansamblul lor, fac in asa fel, incat existentul sa nu fie pentru noi o aparitie indiferenta, ci „sa ni se adreseze”, sa ne spuna ceva, sa fie obiectul unui interes pozitiv sau negativ. Valoarea nu este nimic altceva decat continutul de sens al existentului, exprimat ca si cum ar fi vorba de ceva de sine statator, de o anumita „calitate”, cum se spunea candva, in timp ce in realitate este vorba de faptul ca noua nu ni se poate arata nimic altfel decat intr-o coerenta inteligibila, plina de sens, in cadrul deschiderii noastre pentru lume, care inseamna ca nu suntem pe lume ca niste privitori si martori indiferenti, ci ca existenta pe lume este ceea ce ne preocupa in cel mai inalt sens al cuvantului.