Miscare spirituala afirmata in secolele II-III, redescoperita in plina modernitate, gnosticismul continua sa suscite deopotriva admiratie si nedumeriri. Gnosticul este cel care cunoaste, cel caruia ii este data o experienta a absolutului ca experienta prima si ultima. Clement Alexandrinul spunea ca „Gnoza este, ca sa spun asa, o desavirsire a omului ca om, care, prin stiinta lucrurilor dumnezeiesti, duce la desavirsire si purtarea si viata si cuvintul omului, in unire si de acord cu sine insusi si cu Cuvintul cel Dumnezeiesc.” Daca Clement Alexandrinul sau Evagrie Ponticul aminteau si discutau despre gnoza intr-un climat linistit, nu acelasi lucru este valabil si astazi cind simpla pronuntare a cuvintului „gnoza” provoaca indignare si condamnare in unele medii crestine. Tot Clement prefigura ca „pentru aceea sint acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profetilor; sint pastrate pentru cei alesi si pentru cei pe care credinta lor i-a rinduit spre gnoza.” Acelasi invatat al lumii antice spunea ca pentru a ajunge la semintele gnozei este nevoie de perseverenta, de cautare, de cercetare vreme indelungata, de multa osteneala.

Perspectiva asupra gnozei se deschide in momentul in care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci, conform sensului etimologic, ceva inexprimabil. Gnoza este mai curind muta, nu mistica. Spre deosebire de experienta mistica, care adeseori se impune celui care o primeste sub semnul purei pasivitati, experienta gnostica implica o munca, un exercitiu, adica un praxis. Comentatorii moderni au aratat de multe ori ca experienta gnosticului consoneaza puternic si strins cu efortul si disciplina cerute de metoda fenomenologica a reducerii. Unul din filosofii considerati clasici in domeniul studierii gnozei este Henri-Charles Puech, autor al celebrei carti En quete de la gnose, Gallimard, 1978. Cartea a fost tradusa in limba româna si a aparut la editura Herald, recent fiind reeditata; rindurile ce urmeaza sint prilejuite de reeditarea volumului Despre gnoza si gnosticism, traducere din limba franceza Cornelia Dumitru, colectia „Manuscris”, 2018, 464 p.

La un colocviu international desfasurat in toamna anului 1997, la Sorbona, despre fenomenologie, gnoza si metafizica, participantii aminteau in interventiile lor doua lucrari clasice despre gnoza: Gnosis und Spatantiker Geist, de Hans Jonas, si En quete de la gnose, de Henri-Charles Puech. In cele doua tratate ale sale (Gnosticul si Tratatul practic) Evagrie Ponticul, discipol al lui Grigorie de Nazianz, arata cum practica exercitata ca o metoda regulata este conditia preparatoare necesara accesului la gnoza ca experienta metafizica a absolutului. Tratatul practic este mai curind un tratat de terapeutica, de „psih-analiza” in sens literal, pentru ca analizeaza miscarile sufletului si corpului, pulsiunile, pasiunile si gindurile care agita fiinta umana. Gnosticul prefigureaza trecerea de la psihologia fenomenologica la psihologia transcendentala, o propedeutica, o metoda prin care cel care a urmat exercitiul ascetic devine capabil de contemplarea spirituala, primeste cunoasterea, gnoza. In opinia lui Henri-Charles Puech gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confrunta istoricul religiilor, fiind un punct de convergenta in care se intilnesc istoria Bisericii, situatia iudaismului la aparitia crestinismului, misteriile eleniste, religiile orientale. Impletirea acestor curente a creat numeroase dificultati de interpretare, „multe lucruri ne scapa inca, chiar daca ar fi numai de interpretarea documentelor care ne-au ramas. Exista sisteme gnostice carora sintem incapabili sa le dam macar o simpla analiza si exista o infinitate de sisteme, adesea in interiorul unei aceleiasi scoli”, afirma filosoful francez. El recomanda cercetatorilor acestui curent de profunda spiritualitate evitarea incercarilor de a trata global gnosticismul, pentru ca aceasta maniera de abordare ar spori obscuritatea din jurul gnosticismului.

Primele marturii despre gnosticism apar in texte datind de la mijlocul secolului al II-lea, in scrieri apartinind lui Iustin Martirul, Plotin, Porfir, Clement din Alexandria, Origen, Hippolit din Roma, Irineu din Lyon, Zosima, sau in texte precum Pistis Sophia. Pe baza marturiilor, de cele mai multe ori indirecte, gnoza a fost considerata o erezie crestina, Siria fiind leaganul gnosticismului, iar primii reprezentanti: Simon din Gitta, Menandru din Cappareteea, Satornil din Antiohia. Din Siria, gnosticismul s-a raspindit in Egipt, unde a fost ilustrat de nume precum Basilide, Carpocrate sau Valentin, acesta din urma raspindind doctrina gnostica la Roma, apoi in Cipru, ceea ce va duce la creearea a doua ramuri, cea „italica” si cea „orientala”. Henri-Charles Puech insista asupra cunoasterii noastre fragmentare sau deformate a sistemelor gnostice, majoritatea marturiilor venind din respingerea gnosticismului de catre oamenii Bisericii. Or aceste informatii sint suspectate pe buna dreptate de partialitate, de neintelegere; mai mult, autorii textelor ostile au proiectat in trecut ceea ce era contemporan lor:

Oare nu riscam sa cadem in pericolul - si aceasta inca

de la Irineu - sa ajungem sa confundam gindirea

autentica a maestrilor cu sistemele deja degenerate sau

diferite pe care le ofereau ereziologilor discipolii si

urmasii maestrilor? Aceasta Gnoza cu mitologii

complicate, cu sacramente magice sau obscene, in

descrierea careia se complaceau polemistii, nu este oare

o Gnoza a celei de a doua sau a treia generatii si care,

in absurditatea sau ororile ei, ascunde conceptiile

primitive pure?

Din oglinzi care deformeaza se va reconstitui imaginea autentica a gnosticismului, un gnosticism nascut in inima crestinismului. Henri-Charles Puech propune, pe urmele lui E. de Faye, studierea numai a textelor atribuite lui Valentin sau Basilide, pentru ca „ei insereaza gnosticismul in centrul crestinismului poate mai mult decit o facusera autorii antici. Spirite ferm crestine ca Basilide sau Valentin pornesc de la o reflectie profunda asupra religiei lor. Iar la marii creatori aceasta reflectie este inainte de toate, o reflectie de filosofi, o tentativa grandioasa de a introduce crestinismul in cadrele gindirii filosofice ale timpului.” Introducerea alaturi de doctrina crestina a unor elemente sincretice de elenism, mitologie sau chiar paginism, muta accentul de la gnoza filosofica la gnoza mitologica. Dincolo de interpretari, un fapt cert este ca orice discutie despre gnoza trebuie sa plaseze acest curent in istoria crestinismului. Henri-Charles Puech recomanda si un atent studiu filologic asupra intelesurilor grecescului gnosis, pentru a putea intelege ce voia sa spuna un invatat din secolul al IV-lea:

„A avea gnoza inseamna a cunoaste cine sintem, de

unde venim si unde sintem, lucrurile prin care sintem

mintuiti, care este nasterea si care este renasterea

noastra.”

 

Gnoza reveleaza esenta, destinul, mintuirea, o cunoastere eficienta, o „mistica transformatoare”, un mysterion in deplinatatea sensului antic al cuvintului. Henri-Charles Puech propune intelegerea gnozei ca fenomen mai amplu, reunind mai multe miscari aparent separate ale scoli si secte variate, substituirea sensului restrins cu un sens mai larg. In felul acesta gnoza va fi definita nu in maniera unui concept abstract sau ca un sistem strict speculativ, ci ca un „stil de viata”, un comportament concret si existential. Gnoza trebuie sa ofere raspunsuri despre trecut (Ce eram eu?), prezent (Ce sint?), viitor (Ce voi fi?), raspunsurile permitind omului sa afle cine este, incotro merge. Gnoza nu mai este vazuta ca pura cunoastere intelectuala, ea este revelatie eficace care aduce raspunsuri la intrebarile nascute din angoasa, „constituind prin ea insasi, prin venirea ei in constiinta celui pe care il ilumineaza, deznodamintul unei situatii existentiale pe care i-a permis sa o perceapa si sa o determine cu mai multa claritate si acuitate.”

Definitia cea mai generala a gnozei pare a fi cea de cunoastere mintuitoare, o cunoastere a omului in cautarea mintuirii. Cunoasterea mintuitoare este una eficienta prin conversiunea pe care o propune; de aceea primii parinti ai Bisericii spuneau ca religia crestina este adevarata filosofie, este doctrina vietii. Cartea lui Henri-Charles Puech este o pledoarie pentru intelegerea gnozei ca un fenomen distinct al gindirii filosofico-religioase, o atitudine religioasa intemeiata pe teoria sau experienta obtinerii mintuirii prin Cunoastere.