Observarea de sine, metoda principala a studiului de sine, necesita o anumita intelegere a functiilor si caracteristicilor masinii omenesti. Trebuie sa intelegem impartirea corecta a functiilor pe care le observam si sa fim capabili sa le definim exact si pe data. Si aceasta nu poate fi o simpla clasificare verbala. Trebuie sa fie o definitie interioara, prin gust, prin senzatie, in acelasi fel in care definim toate experientele interioare.

Exista doua metode de observare de sine. Prima este analiza, sau, mai exact, tendintele de analiza, prin care cineva incearca sa determine cauzele a ceea ce a fost observat. Cea de-a doua metoda este inmagazinarea, care implica simpla inregistrare in mintea cuiva a ceea ce este observat pe moment.

In observarea de sine, in special la inceput, incercarile de analiza trebuie sa fie evitate cu orice pret. Adevarata analiza va deveni folositoare doar mult mai tarziu pe cale, atunci cand cineva a ajuns sa cunoasca totul despre functionarea masinii si despre legile care o guverneaza. Asa cum suntem, daca incercam sa analizam unele fenomene interne pe care le-am observat, primele noastre intrebari, inevitabil, vor fi: „Ce este aceasta? Si de ce se intampla in acest mod si nu in altul?” Odata ce aceste intrebari au fost formulate, incepem invariabil sa cautam raspunsuri la ele si oprim observatia. Este clar ca observatia si incercarile de analiza nu pot avea loc in acelasi timp.

Dar chiar separat de aceasta, analizarea fenomenelor interioare fara cunoasterea legilor generale care le guverneaza este o pierdere completa de timp. Trebuie sa acumulam mai intai o cantitate suficienta de material prin mijloacele „inregistrarii”, adica inregistrarea rezultatelor observarii directe a ceea ce are loc la un moment dat. Analiza devine posibila doar cand o anumita cantitate de material a fost acumulata si cand, in acelasi timp, legile au fost intelese pana la un anumit punct.

In desfasurarea observatiei de sine, trebuie sa incepem de la inceput. Toata experienta noastra anterioara, rezultatele incercarilor noastre initiale de observare de sine trebuie lasate deoparte. Desi poate contine un material valoros, aceasta este bazata pe diviziuni gresite ale functiilor si este gresit impartita in ea insasi. Nu ne este de niciun ajutor, cel putin la inceputul studiului de sine. In timp, vom invata cum sa extragem si sa folosim ce este valoros din experienta noastra. De la inceput, trebuie sa incepem observarea de sine asa cum nu am facut-o niciodata inainte, ca si cum am fi niste straini pentru noi insine.

Observatia trebuie sa inceapa cu impartirea functiilor. Activitatea masinii omenesti poate fi impartita in trei grupuri clar definite, fiecare dintre acestea fiind controlat de propriul centru. Cand ne observam pe noi insine, este important sa facem distinctie intre cele trei functii de baza, si sa intelegem ca fiecare fenomen este corelat cu una sau alta dintre ele. Este astfel crucial ca, pe masura ce incepem sa observam, sa intelegem cum difera aceste functii una de alta – adica ce se intelege prin activitatea intelectuala, emotionala si cea motorie. Si in observatie trebuie sa determinam imediat carui grup sau centru ii apartine fenomenul perceput.

Unii oameni inteleg foarte greu diferenta dintre gandire si emotie; altii gasesc dificil de inteles deosebirea dintre emotie si senzatie. Vorbind la modul general, putem spune ca functia intelectuala opereaza intotdeauna prin modalitatea comparatiei; altfel spus, rezultatul comparatiei reprezinta concluziile intelectuale. Emotia si simtirea, pe de alta parte, nu sunt functii rationale. Ele nu compara, ci pur si simplu definesc o anumita impresie prin aspectul sau – prin faptul ca este placut sau neplacut intr-un mod sau altul, sau prin perceptia senzoriala, cum ar fi culoarea, gustul sau mirosul. Mai mult, senzatiile pot fi indiferente – nici placute, nici neplacute. In senzatia unei „hartii albe” sau a unui „creion rosu” nu este nimic care, bazat doar pe culoare, sa fie inerent agreabil sau dezagreabil; insa functiile emotionale sau emotiile sunt intotdeauna placute sau neplacute; nu exista emotie indiferenta.

Dificultatea distingerii intre functii este datorata faptului ca modalitatea in care lucreaza centrii variaza de la persoana la persoana. Unii dintre noi percep in principal prin minte, altii prin sentimente si altii prin senzatie. Din pacate este extrem de dificil, daca nu imposibil, pentru oamenii cu diferite modele de perceptie sa se inteleaga unul cu altul, deoarece folosesc adesea nume diferite pentru acelasi lucru sau acelasi nume pentru lucruri diferite. In afara de asta, poate exista o combinatie de moduri perceptive, o persoana percepand lumea prin intelect si senzatie, o alta prin gandire si sentiment si asa mai departe. Fiecare mod de perceptie implica in mod necesar o cale specifica de a reactiona la evenimentele exterioare. Rezultatul este, in primul rand, faptul ca in general nu ne intelegem unul cu altul si, in al doilea rand, ca nu ne intelegem pe noi insine. Deseori o persoana crede ca gandurile sau perceptiile sale mintale sunt sentimentele sale, ca sentimentele sunt gandurile sale sau, cel mai intalnit dintre toate, ca senzatiile sale sunt sentimentele.

Pe masura ce invatam sa studiem centrii, simultan cu functionarea lor, vom observa functionarea lor gresita atunci cand un centru executa munca altuia – spre exemplu, cand centrul intelectual incearca sa simta sau sa pretinda ca simte, cand centrul emotional incearca sa gandeasca sau cand centrul motor incearca sa gandeasca si sa simta. Centrul emotional, atunci cand incearca sa realizeze munca celui intelectual, aduce nervozitate inutila sau graba intr-o situatie care, dimpotriva, ar impune judecata calma si deliberare. Centrul intelectual lucrand in locul celui emotional, aduce deliberare si insensibilitate acolo unde este necesara o decizie rapida bazata pe subtilitate si nuanta. In astfel de cazuri, gandirea este pur si simplu prea lenta si nu poate intelege nuantele emotiei. In acelasi mod, mintea nu are niciun fel de apreciere pentru emotii, drept pentru care este moarta si incapabila de a controla sau chiar de a urmari miscarile noastre. In cele din urma, centrul motor lucrand in locul centrului intelectual, acesta produce, spre exemplu, citirea mecanica sau ascultatul, asa cum se intampla cand citim sau ascultam cuvinte fara sa le intelegem sensul. Aceasta se intampla in mod obisnuit cand atentia, care ar trebui sa conduca gandirea, este ocupata cu altceva si centrul motor incearca sa o inlocuiasca. Acest gen de substitutie devine incetul cu incetul un obicei, intrucat centrul intelectual tinde sa devina distras nu de gandirea utila si de contemplatie, ci mai degraba de reverii si de joaca cu imaginatia. Observarea acestor activitati reprezinta o parte importanta a studiului de sine.

„Imaginatia” reprezinta una dintre sursele principale ale functionarii gresite a centrilor. Desi fiecare centru are propria forma de imaginatie si reverie, ca o regula, atat centrul motor, cat si cel emotional tind sa foloseasca gandirea pentru acest scop. De vreme ce „reveria” se potriveste propriilor sale inclinatii, centrul intelectual este mai mult decat bucuros sa se puna la dispozitia acestora. Inclinatia centrilor spre reverie deriva partial din lenea gandirii, atunci cand se evita munca directa spre a atinge un scop clar. Vine de asemenea si din tendintele corespondente ale centrilor emotional si motor de a tine in viata si de a recrea experiente, atat placute, cat si neplacute, fie acestea reale sau „imaginate”.

Imaginatia si reveria sunt exemple ale functionarii gresite a centrului intelectual. Dupa imaginatie, urmatorul obiect al observarii de sine o reprezinta obiceiurile, in general. Fiecare persoana adulta este creata in intregime din obiceiuri, desi majoritatea dintre noi nu suntem constienti de acest lucru. Toti cei trei centri sunt plini de obiceiuri si nu ne putem niciodata cunoaste pe noi insine pana nu le vom fi studiat pe toate. Acest lucru este extrem de dificil deoarece, pentru a le vedea si „inregistra”, trebuie ca mai intai sa ne eliberam de ele, macar pentru un singur moment. Este imposibil sa observam un obicei in timp ce acesta este in desfasurare, dar tot ceea ce este necesar pentru a-l simti si vedea este sa luptam, indiferent cat de ineficient, impotriva sa. Daca vrem sa observam cum mergem, nu vom reusi niciodata acest lucru atata vreme cat continuam sa mergem in modul nistru obisnuit; dar daca intelegem ca modalitatea noastra de functionare obisnuita este construita din anumite obiceiuri – spre exemplu, sa ai pasii de o anumita lungime, sa te misti cu o anumita viteza si asa mai departe –, putem schimba toate acestea prin efectuarea unor pasi mai mici sau mai mari, sau mergem mai repede sau mai incet si vom invata sa observam si sa ne studiem pe noi insine in actiunea de a merge. Daca vrem sa ne observam scriind, trebuie sa fim constienti de cum suntem obisnuiti sa tinem stiloul si sa incercam sa il tinem intr-un mod diferit. In acest fel observarea de sine devine posibila.

Pentru a ne observa pe noi insine, trebuie sa incercam sa nu mergem in modul in care obisnuim sa o facem, sa ne asezam in pozitii nefamiliare, sa stam in picioare cand suntem obisnuiti sa stam jos si sa stam jos cand suntem obisnuiti sa stam in picioare, sa ne folosim mana dreapta in locul celei stangi si viceversa. Toate acestea ne vor permite sa ne observam pe noi insine, in particular, in ceea ce priveste obisnuintele si asociatiile centrului motor.

In sfera emotiilor, este foarte folositor sa incercam sa luptam impotriva obiceiului de a exprima imediat toate emotiile neplacute. Multora dintre noi, spre exemplu, li se pare dificil sa-si tina sentimentele legate de vremea rea pentru sine si gasim ca este chiar si mai greu sa ramanem tacuti atunci cand cineva ne agreseaza simtul de justitie si dreptate. Dincolo de utilitatea sa ca metoda de autoobservare, lupta impotriva exprimarii emotiilor neplacute are o alta semnificatie. Este unul dintre putinele cazuri in care putem in mod real sa ne transformam pe noi si obiceiurile noastre fara sa cream in schimb alte obiceiuri nedorite.

Observarea de sine si studiul de sine ar trebui, prin urmare, sa inceapa, mai mult decat orice altceva, cu lupta impotriva exprimarii emotiilor neplacute.